Scrisori culturale

Dnă Ana Pepine şi d-le Paul Cimpoieru,

Da, spectacolul în care jucaţi împreună, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – TFB VFM – al companiei „Passe Partout Dan Puric”, mi-a plăcut enorm. Genului acesta de teatru fără cuvinte, cu multă mişcare, muzică, dans, balet consacrat de Dan Puric, i-am mai descoperit o virtute de o valoare inestimabilă pe aceste vremi paradoxale: e foarte stenic. E o terapie. Bio/ecologic ca produs. Poate că eu, care lucrez mult cu vorbele, am o sensibiliate specială la lipsa lor, mai ales pe latura auditivă, nicidecum pe cea scrisă... Din ’90, aud poeţi clamând barbar sexologia fără ocolişuri, înjurând liric, zeificînd organele genitale cu numele lor popular sau anatomic ori prostituând limba romînă. Cu voce tare. Cu voce şipată. Cu sunete înalte. Agresând creierul spectatorului nostru. De poezie, de fotbal, teatru. Totul e violentat, e agresat, îndeobşte, prin timpan. Arareori am mai văzut un spectacol de teatru clasic.

La Comedie, în Bucureşti, unde George Mihăiţă face o politică minunată, adunând mari actori pe lângă cei pe care îi are, vedeţi O scrisoare pierdută cu un Caţavencu inedit „făcut” de Marcel Iureş; un Ştefan Bănică Jr în Cui i-e frică de Virginia Woolf. Revizorul, un regal cu un Mălăele ca de obicei superb şi un Mihăiţă de nerecunoscut, genial; la TNB, capodopera bulevardieră a lui Beligan, în Egoistul, la fel. La Craiova, reşedinţă română a lui Shakespeare...

Dar tot teatrul nou, post-nouăzecist, jucat de tineri, e o dureroasă şi acută dezamăgire, e enervant, de un experimentalism şi un sexualism zgomotoase şi agresive. Un torent, o cascadă de isterii, de frustrări, de ţipete nejusticate, folclorice, mistice, esoterice, de injurii, de bale scuipate şi ploi ale lui Flüge, lungi de zeci de metri... Spectacolul este efectiv espectorat dinspre scenă către public.

La fel, filmele noastre destinate exportului, pline de auto-miştocăreală naţională care se vinde bine, se premiază; un derizoriu mioritic care ne deteriorează imaginea şi aşa batjocorită, călcată în picioare.

Voi veniţi pe scenă cu un lucru extrem de paşnic şi de pozitiv: liniştea, pacea. Cu verdele primăverilor vivaldiene, cu armonia lor. Mi-aţi atins cele mai sensibile corzi şi vă mărturisesc că la final nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Poate că au plâns şi stenahoria, astenia, angoasele mele, dar erau şi lacrimi adevărate. Consistente. Chiar lichide...

Faceţi un lucru, asta am mai spus-o acum 5 ani***, referitor la spectacolul anterior, Doi dintre Noi, de circulaţie universală: mişcare, balet, dans, sunete catifelate, suportabile, antrenante, ritmate, accesibile. Aveţi, pe lângă creativitate, şi ineditul ades prezent; aveţi talent şi energie, lucraţi, vă consumaţi enorm pe timpul spectacolului. Pe care îl văd ca o înlănţuire, o sarabandă de clipuri vivante. Omagiindu-l pe Brâncuşi, universalul. Nu pe cel Regionalul, derizoriu, tras în jos de conlocalnicii lui, din varii epoci. Sau cel târât în localismul meschin de Brâncuşi, olteanul noastru. Căci el e al Pământului întreg. Cu toată arta lui. Ca şi arta voastră. Fără frontiere. Vizuală. Auditivă. Mişcătoare. Grăitoare. Dar necuvântătoare... Emanând un iz naţional – decent, blând, nu patriotard – cultural, românesc, de caliate. Dar şi internaţional, prin limbajul mişcării. Paradoxal, arta mişcării e mai puţin cunoscută – şi mai puţin populară la noi – dar e ca un esperanto al artei.

Multă măiestrie, talent, energie consumată, cu un mesaj extrem de penetrant prin simplitate, direcţie, directitudine. Pentru cine mai are suflet şi o sensibilitate remanentă, desuetă, expirată – măcar, acolo, un petecuţ - din veacul ce abia a trecut.

Vă sărut. Pe suflet.

—————————————————-

*** «.... Un „love story”, clasic, senzual, expresiv desfăşurat pe durata parcursă de când s-a descoperit dragostea şi până azi… Şi profunzime. Şi complexitate. Estetic şi emoţional. Şi au un avantaj extraordinar. Se pot adresa oricărui tip de spectator: cult sau nu prea, chinez sau malgaş, ba chiar surd sau nu prea, căci măcar perceput numai cu ochiul, tot place...» (Geoge Stanca – Adevarul, 2008)