Pagini de jurnal (38)

Sînt zile faste, în care parcă aerul e luminos şi lumina poate fi inspirată aidoma aerului, electrizate de nu ştiu ce aşteptare bună, de nu ştiu ce promisiune fericitoare. Totul e mai simplu, mai uşor, mai curat. Paşii ţi se aştern cu încredere, obiectele pe care le atingi ţi se supun necondiţionat, oamenii nu te mai înspăimîntă. Negoţul vieţii se-nfăţişează rezonabil. Şi alte zile, de la început parcă sub fîlfîirea unei aripi malefice. Te poticneşti de lucruri, de semeni, de tine însuţi. O ciudă stranie îţi pulsează în vene, o umbră îţi intră în ochi, iritantă cum o insectă. Totul pare prea lung ori prea scurt. Nu găseşti măsura potrivită, sensul potrivit. Ca şi-n faţa zilelor faste, nici în faţa celor, să le zicem, cu ghinion, n-ai la îndemînă nicio explicaţie. Degeaba scormoneşti în trecut (vreo ocurenţă calendaristică?), în meteorologie, în ştirile de pe sticlă, priveşti înciudat în dreapta şi-n stînga şi-napoi spre a găsi cine ştie ce conexiune lămuritoare. Nimic. Durata curge capricios, mişcîndu-te aşa cum vrea ea, ca pe-o frunză-n vînt.

*

O formă a desăvîrşirii care, din pricina firii noastre bicisnice, ne înfricoşează: amnezia.

*

Poetică: să prefaci comprimarea într-o bucurie, eliberarea într-o întristare. Să te limitezi eliberîn­du-te şi să te eliberezi limitîndu-te.

*

„Un individ este rezultatul totalităţii restului lumii: este totalul relaţiilor” (Ortega y Gasset).

*

Singura ta vîrstă în care fiinţa izbutea a-ţi umple viaţa, aşa cum un lichid umple un vas, a fost copilăria. Mai tîrziu te-ai simţit ca un om aflat într-o încăpere neprimitoare care se lărgeşte treptat, de ai cărei pereţi mobili eşti despărţit de un aer cînd prea rece, cînd prea fierbinte. Asta e.

*

„Întrebare nerezolvabilă: sînt într-adevăr înfrînt? Am intrat în declin? Aproape toate semnele vorbesc în favoarea unui asemenea răspuns (răceala, apatia, starea nervoasă, incapacitatea de a mă concentra, ineficienţa la serviciu, durerile de cap, insomniile), numai speranţa le stă împotrivă” (Kafka).

*

Nu e nefiresc să te pui sub scutul unor maeştri. Nefiresc e să înfăţişezi opţiunile tale capricioase, discutabile, ca şi cum ar putea dobîndi justificarea lor.

*

E grav pentru că nu e în stare să fie vesel, e vesel pentru că nu e în stare să fie grav. Dar oare nu e în stare să fie altminteri decît printr-o compensaţie? Mister.

*

„Omul e un microcosmos organizat, care participă prin diferitele puteri cu care a fost hărăzit la natura tuturor făpturilor; prin firea sa animală e asemenea animalelor, prin cea vegetativă asemenea plantelor, prin cea omenească seamănă cu îngerii. Fiecare din aceste naturi are ceva special şi nevoi anume. Cînd predomină una, omul se ia după ea” (Avicenna).

*

Din meditaţiile amicului A. E.: „Un lucru foarte important în viaţă  -  ce zic?  - , decisiv este ordinea faptelor noastre mai mari ori mai mărunte. O numesc ordinea mişcărilor. Dacă închizi aragazul abia după ce te-ai întors acasă şi nu înainte, se poate lăsa cu scîntei. Încălcînd această ordine, apare dezordinea care nu se mai opreşte, care se revarsă pînă hăt departe. O greşeală mică poate duce la consecinţe teribile. Casa, localitatea, lumea întreagă se pot resimţi ca-n urma unor catastrofe. Dar să nu uităm: arta a luat naştere, avem destule motive a presupune, ca un rezultat al dez-ordinii mişcărilor noastre”.

*

Iarăşi A. E.: „Completez spusele mele anterioare în legătură cu ceea ce am numit ordinea mişcărilor. Tot atît de important este şi un alt factor şi anume amplitudinea gestului moral. Fiecare acţiune a noastră apare înfăşurată într-un gest mai amplu ori mai restrîns. La fel cînd dăm mîna cu cineva ori cînd umplem cu cuvinte o pagină. E un soi de alonjă a energiei pe care ne arătăm dispuşi a o investi în actele noastre, nu totdeauna suficient de conştientă, de multe ori pierdută în penumbra unor umori. Cînd pretenţiile emoţionale cresc, succesul sau ratarea actului sînt proporţionale cu ele. Cînd investiţia de energie, repet: nu totdeauna în regim de luciditate, e mai redusă, reuşita sau eşecul sînt minore. În toate cazurile însă se produce o manifestare a unei geometrii gestuale, apărînd figuri în interiorul cărora dinamica vieţii ţine să-şi joace cartea. Gesturile idealiştilor sînt cele mai cuprinzătoare, ceea ce nu înseamnă că gesturile dezolaţilor, scepticilor, cinicilor n-au prea adesea şi ele o largheţe a unei idealizări cu sens inversat, precum un mod de apărare a fiinţei. Creaţia e asociată cu o gesticulaţie aparte, de fiecare dată alta, ce se surprinde pe sine. Rostul său e de a măsura vastităţile utopiei”.

*

Să semnifice oare homosexualitatea o manifestare a unei vanităţi sexuale exacerbate? Individul e atît de încîntat de sexul căruia îi aparţine, încît îi dă la o parte cu dispreţ pe exponenţii celuilalt sex.

*

Nu poţi percepe o înălţare fără ca aceasta să reprezinte totodată şi confirmarea unei limite.

*

O superbă definiţie paulină: „Iubirea, singurul «realism», fiindcă recreează în fiece clipă realitatea toată. Orice cale de apropiere (cunoaştere, acţiune etc.) nu poate îmbrăţişa şi restitui totul” (André Scrima).

*

„Duhul Sfînt reprezintă pentru Părinţii greci, de pildă, «necunoscutul în Dumnezeu»  sau chiar «Dumnezeu dincolo de Dumnezeu» sau încă aspectul «impersonal» în Dumnezeu, altminteri spus, Dumnezeu ireductibil la orice reprezentare, la orice morphe umană sau istorică; ceea ce nu e scandalos decît în aparenţă şi datorită uitării noastre; Grigore de Nazianz retrasa astfel traiectoria revelaţiei monoteiste: «Nimeni nu îl poate vedea pe Tatăl decît Fiul»; «Cel care M-a văzut L-a văzut pe Tatăl». Tot astfel: «Nimeni nu îl poate vedea pe Fiul decît în Duhul Sfînt»; Duhul, el însuşi, nemaifiind revelat de un alt chip sau de o altă persoană. El este cel care se află în spatele oricărui chip omenesc” (André Scrima).

*

„Nu poţi învinge o suferinţă decît cu condiţia s-o trăieşti pînă la capăt, în plinătatea ei” (Proust). Dar există oare o asemenea „plinătate”? Cum ai putea fi sigur că ai ajuns la capătul unei suferinţe?

*

Cu cît trăieşti mai profund, cu atît conceptualizarea suferinţei tinde a se simplifica. Tragediile n-ar putea fi foarte sofisticate la nivelul nostru existenţial.

*

În copilărie visam cu ochii deschişi la viitoarea mea soţie. Mă străduiam a-i alcătui ceea ce s-ar chema un portret-robot. Un manechin trandafiriu pe care-l ornam mereu cu panglici, cu mărgele şi cu brăţări deduse din povestirile citite. La pubertate îmi îngăduiam (nici nu-mi dau seama cum)
să-mi imaginez că voi citi toate cărţile, că voi călători în toate marile metropole, că voi cunoaşte toate celebrităţile. Lumea întreagă mi se oferea precum o peşteră a comorilor. Cutezam astfel să-mi asum cu nonşalanţă timpul, să-l tratez ca pe un aliat de nădejde. N-aş fi bănuit că voi ajunge la o vîrstă la care voi putea supravieţui ocolindu-l cu grijă ca şi cum ar fi  un loc bîntuit.

*

„Seminarul lui Camil era fascinant. Împotriva curentelor la modă şi în primul rînd a lui Gordon Craig (ce făcea ravagii nu numai în teoretizările antebelice ale lui Haig Acterian, dar şi la Ion Sava ce monta atunci un Macbeth cu măşti, artificial, nu lipsit însă de interes), Camil paria pe autenticitate şi, îmbinîndu-l pe Husserl cu Stanislavski, ne ameţea oferindu-ne iluzia că participăm şi noi la «noocraţia»-i fabuloasă. Inteligenţa lui avea mereu febră. Ne-o transmitea. Cînd am ajuns la Paris, dezamăgirea suferită la cele cîteva cursuri de teatru mai cunoscute (începînd cu asistentul lui Dullin), cu mult sub nivelul «învăţămîntului» lui Camil, m-a făcut
de-a dreptul arogantă. Am pus un anunţ în nu ştiu ce ziar spre a-mi constitui prima companie teatrală, dînd numărul de telefon al Christianei, Mailot 23-14. L-a introdus şi Eugen într-o replică din Lecţia sau Scaunele, poate chiar Cîntăreaţa: «si vous cherchez Monique, faites MAI 23-14». Cînd am ajuns apoi en froid, nu numai replica a fost tăiată, ci şi numele meu. Îmi dedicase, în primul lui volum de teatru apărut la o mică editură (Arcanes, 1953), Lecţia. În versiunea de la Gallimard, dedicaţia s-a evaporat. Avatarurile prieteniei ionesciene sînt însă prea lungi, prea întortocheate şi, în final, escamotate de felul lui de a îmbătrîni, înţelepţindu-se, ca să le enumăr aici şi acum” (Monica Lovinescu).

*

Proust vorbea de obişnuinţă ca de factorul în măsură a umple timpul. Deoarece, astfel, s-ar putea preciza, nu-i mai simţim marginile care trasează golul, îl uităm pur şi simplu. Obişnuinţa suspendă timpul. Să fie un joc (caritabil) al eternităţii cu fiinţele buimăcite între nălucirea acesteia şi gardul efemerului în care mereu dăm cu nasul?      

*

Poezia: un regret ce nu-ţi mai aparţine, aidoma rotogoalelor de fum pe care le expiri cînd fumezi o ţigară. Deşi ies din gura ta, contempli caligrafia lor aeriană aidoma unui străin.

*

„O casă fericită este una cu o pisică cel puţin” (proverb italian).

*

Din C. D. Zeletin, o vorbă din bătrîni cu privire la vîrstele omului: „Ei spuneau că anii de pînă la 60 sînt cuveniţi, anii de pînă la 70 sînt dăruiţi, anii de pînă la 80 sînt miluiţi (mila divină!), iar anii de pînă la 90 sînt chinuiţi”.

*

Din spusele lui A. E.: „Vanitatea? Oricum ai întoarce-o, conţine o formidabilă doză de stupiditate. Ce pofteşte vanitosul? Să impună, să fie admirat. Dar face lucrurile tocmai pe dos. De ce-ar putea avea parte decît de respingere? Antipatic chiar de la început, poate cu uşurinţă deveni respingător. Cade din lac în puţ. Cum să-l mai scoţi de acolo?”.

*

Cît e de greu să scuteşti facerea de bine de nota de dispreţ ce-o însoţeşte de-atîtea ori din partea beneficiarului său! Cum funinginea pe care o lasă o combustie…

*

„Ceapa şi trandafirul, prin străvechea lor înrudire, sînt complici discreţi  -  asemănările şi deosebirile se-nlănţuie cît vezi cu ochii  -  şi astfel se luminează unul pe altul, uşurînd apariţia sensului. Trandafirul prin savanta împăturire a atîtor catifele parfumate ca şi prin falia noptatică din centru este totodată labirint şi emblemă a feminităţii, a farmecelor sale, a capcanei ascunse şi a vidului său, a inexpugnabilului său secret. Ceapa mirositoare, trandafir al săracului, este dedalul drumurilor cotidiene şi secretul întors la necesitatea de-a fi parcurse de-ndată, ca obligaţie pentru a supravieţui. Dacă să adulmeci trandafirul şi să pătrunzi într-însul e-o dificilă misiune poetică ce durează toată viaţa, o probă iniţiatică, în ce priveşte ceapa n-ai a face altceva decît să ţi-o însuşeşti şi s-o stăpîneşti cum se obişnuieşte-n mod curent: adică tăind-o şi mărunţind-o. E drept că-n felul ăsta dobîndeşti un dram de răbdare şi-nţelegere, ceea ce-i de neocolit pentru cel care caută plăcerile supreme; mai întîi tai ceapa şi plîngi, apoi o rumeneşti în tigaie, adaugi o bucată moale de carne roşie  -  acoperind-o cu tandre mîngîieri  -  şi te-apropii încetişor de paradis, în timp ce friptura se face puţin cîte puţin degajîndu-şi aroma. La jumătate drum faţă de ceapă şi de trandafir se află varza, stupid de utilă şi deja, tăiată în două, purtîndu-ne cu totul în altă parte prin curbele amestecate şi feminine ale pliurilor sale. În ce priveşte imaginea singulară, această încarnare a misterului care este oul, el te uimeşte şi te emoţionează mai curînd prin eforturile omului care, cu o şiretenie pe veci copilărească, se-ncăpăţînează să-l facă să dispară în pălăria lui de iluzionist” (Petr Král).

*

Frigul e, pînă la un punct, plăcut. E o aşteptare a trupului, o aşa-zicînd stare de speranţă fiziologică. În schimb căldura, de la un punct încolo, moleşeşte, derutează ca o imobilitate decepţionantă, ca apăsarea tristă a unei împliniri.

*

„A scrie nu înseamnă să părăseşti lumea şi să te închizi în limbaj; înseamnă dimpotrivă să încerci să închizi lumea în limbaj, să spui lumea” (Serge Doubrovky).

*

 O iluzie optică în axiologie. Ne arătăm dispuşi a atribui unui personaj care poartă o valoare şi altă valoare, alte valori „asortate” cu cea autentică, nefăcînd decît a contraria realitatea în chip… generos. Mai cu seamă ne arătăm gata a aşeza pe pieptul unui om cu merite recunoscute colanul valorilor morale. Presupunem că e totodată leal, consecvent, bun la inimă, săritor, recunoscător etc. Căutăm a şterge de zor petele, uneori foarte urîte, care se află pe luciul orbitor al reputaţiilor. E un joc de-a idealizarea în care putem desluşi nevoia noastră de modele, de puncte de sprijin într-o fenomenologie existenţială confuză, derutantă. Însă din această eroare decurge, regretabil, blocarea spiritului critic. Nu doar că noi îl suspendăm în conştiinţa proprie, dar ajungem a-i suspecta de rele intenţii, de subterfugii tenebroase şi pe cei ce încearcă a şi-l exercita. E aici  -  cum să zic?  -  un păcat al naibii, cum s-ar exprima A. E., căci evocă o contradicţie în termini: o naivitate păcătoasă…

*

Atîtea şi atîtea idei se uzează aidoma bancnotelor. Capătă pete, rosături, îndoituri, deşi, pînă la un moment, nu-şi pierd valoarea incorporată. Dar îţi dai seama că va sosi ziua în care vor fi retrase din circulaţie, trecute în nefiinţă…

*

„Înţelepciunea celor neîndrăgostiţi care găsesc de cuviinţă că un om de spirit ar trebui să fie nenorocit numai de pe urma cuiva care ar merita; ca şi cum te-ai mira că binevoieşti să suferi de holeră din pricina unei făpturi atît de mici ca bacilul-virgulă!” (Proust).

*

Cauţi cuvinte, aranjezi un puzzle al cuvintelor şi dintr-odată îţi apare sensul nescontat, proaspăt, dăruit. Cauţi sensul, încerci fără succes un desen al lui şi dintr-odată îţi apare un grupaj de cuvinte care-ţi convine, descoperindu-ţi un sens necăutat.

*

Obosit, obosit la culme, nu de puţine ori. Scrisul îmi e întrerupt de nu ştiu cîte ori pe zi. Lectura devine imposibilă. Un telefon, altul şi altul, o sonerie sau cîteva la uşă, o vizită inopinată, completarea urgentă a unui formular sau întocmirea unei „cereri” (nu e oare birocraţia valahă fruntaşă pe continent?), o ieşire în oraş intempestivă ş.a.m.d. sfîrşesc prin a mă consterna. Cînd revin la masa de scris, fac greşeli elementare. Mă simt aidoma unui şofer care, după (prea) multe ore la volan, poate provoca accidente. Şi cu toate acestea nu pot „trage pe dreapta”, aşa cum se pomeneşte şi într-un şlagăr al acestor ani de şoferism expansionist. Azi ca şi-n zilele următoare, cît văd cu ochii, sînt încă atîtea de făcut…

*

Fuge de sine însuşi pentru a nu-l putea găsi Celălalt.

*

„Pe ce se bizuie succesul unor însemnări zilnice? Pe un soliloc izbutit” (Ernst Jünger).

*

„Cea mai severă critică la adresa propriei opere: «Dacă ar fi scris-o altul, ar fi fost bună»”. (Ernst Jünger).                                                 *

Observă A. E. : „Vorbele de spirit în cantitate prea mare obosesc mai mult decît cele profunde. Ele nu pot constitui mîncarea principală, ci doar desertul. E ca şi cum la prînz ţi s-ar servi trei linguri de ciorbă şi zece feluri de tort”.

*

Victoria Celuilalt nu poate fi şi victoria ta, dar victoria ta de cîte ori se întîmplă să fie victoria Celuilalt?

*

Ambiţia se încheagă din sensuri puţine, primitive, visarea din sensuri infinite, primitive şi subtile în  devălmăşie.

*

Orice mormînt e, în fond, nespus de simplu. Pompa decorativă ce uneori i se asociază nu e decît un simptom al detaşării supravieţuitorilor, încastrate în acea pompă.         

*

Disponibilitatea tristă a poetului care ar dori din răsputeri să se umple de-o existenţă obiectivă, dar se poate umple numai de ficţiunea creaţiei sale: „Un poet este fiinţa cea mai puţin poetică din cîte există, pentru că nu are identitate. El este neîncetat pe punctul sau în curs de a umple un alt corp. Soarele, luna, marea, bărbaţii şi femeile, fiinţe înzestrate cu impuls, sînt poetice şi posedă unele atribute permanente. Poetul nu are un asemenea atribut; el este fără identitate; cu siguranţă, este cea mai puţin poetică dintre toate creaturile lăsate de Dumnezeu” (Keats).

*

În decursul unei convorbiri care depăşeşte spusele strict convenţionale, nu cauţi neapărat să ajungi la limpezimea „caligrafică” a expresiei, ci mai curînd la o ceaţă uşoară, agreabilă, care să-ţi dea senzaţia unor mişcări din ce în ce mai lejere, aidoma unei plutiri. Cînd tu ai atins o asemenea stare, socoteşti (cu ingenuă bună credinţă, s-ar părea că n-ai încotro, în euforia clipei) că a atins-o şi interlocutorul tău.

*

Fantezia ca o formă de socializare. Imaginîndu-ne una şi alta, nu ne mai simţim atît de singuri.

*

Orice artificiu presupune un risc, orice risc conţine un grăunte de nebunie. Dezechilibrul frecvent bine mascat al artificiului.

*

Durerile nu se pot compara, clasa, integra. Ele tind spre condiţia de unicat asemenea unor metafore.

*

„Nimic nu se desăvîrşeşte prin el însuşi; totul este desenat la fel de bine din interior de către el însuşi şi din afară de către vidul care i-ar trasa absentă forma sa, fiecare trăsătură fiind comandată de celelalte. Lacul pictează pe el lebăda cea albă suspendată pe cerul oval, ochiul boului pictează păşunea sau păstoriţa. Adierea vîntului mătură deopotrivă, duce cu ea scuipatul mării, frunza şi pasărea din tufiş, şapca ţăranului, fumul din sate şi sunetul clopotelor. (…) Există cunoaştere, există obligaţie de la una la cealaltă, legătură deci între diferitele părţi ale lumii precum între cele ale discursului pentru a forma o frază lizibilă; şi la fel cum există o suită a sentimentelor şi cuvintelor care le exprimă, la fel există o compoziţie în mişcările pentru care ceasul e în jurul nostru martor. Aşa cum timpul nu se poate opri, aşa nu se pot opri nici rotiţele care îl fabrică” (Paul Claudel).   

*

Poetică. Arta de-a obţine deschideri spre infinit se obţine prin arta de a-l mărgini fatalmente prin triumful expresiei. Infinitul acceptă un sacrificiu care consistă în aparenta renunţare la perspectiva sa. 

*

Fostul meu amic X prezintă, la vedere, un amestec de viclenie şi prostie. Viclenia are îndrăzneala nesăbuită a prostiei, iar prostia caută ascunzişurile vicleniei, aidoma unui şobolan, pe care se întîmplă să le şi găsească. Purtătorul unei asemenea combinaţii nu pare defel deranjat de caracterul său eteroclit. Dimpotrivă, exultă de satisfacţie în raport cu propria-i persoană, simţindu-se pesemne ca şi cum ar avea dotarea unui animal amfibiu.