Ca şi în cazul lui Ioan Mureşan cu Cartea alcool, volumul lui Ioan Es. Pop, unelte de dormit (Ed. Cartea Românească, ilustrată cu 10 desene de Dumitru Gorzo), este o operă mult aşteptată de cititori şi critici, autorul fiind cotat între cei mai valoroşi poeţi contemporani. Nu ar fi de mirare ca destinul ei să fie la fel de triumfal ca al volumului lui Mureşan şi să ia tot ce se poate lua în materie de premii şi recunoaşteri critice. Psihologia publicului, chiar a celui specializat, căci mai ales acesta citeşte poezie, a construit în ultimii ani un model al campionului literar cîştigător de mari şlemuri şi un model ierarhic cu clasamente care nu pot avea decît un number one across the nation. Orice alternativă sau sugestie că scriitorii nu se înşiră pe verticală sînt blamate cu indignare. S-ar putea ca Ioan Es. Pop să devină şi el un beneficiar al acestei percepţii. În acest caz ar fi favorizată de context o carte cu adevărat bună şi pe-alocuri surprinzătoare.
Volumul lui Ioan Es Pop este de o mare varietate. Intenţional, tematic, stilistic, textele oferă un registru larg. Materia este tratată cu gravitate, mult mai rar cu amară ironie, dimensiunile textelor oscilează între două versuri, dintre care primul e şi titlul, şi cinci pagini scrise ca proza, propunînd chiar mici naraţiuni cu personaje, fragmente memorialistice perfect încadrabile speciei, poleite însă cu poezie pentru că dicţiunea lui Ioan Es. Pop nu poate să părăsească modul liric. Să fie totuşi aceste episoade, răspîndite în tot volumul şi destul de numeroase, încercarea de coborîre a îngerului poetic pe solul prozei? Va fi oare următoarea carte a lui Ioan Es. Pop un volum de proză ficţională ori un jurnal? Sînt semne destul de clare în acest sens în unelte de dormit.
În textele evident lirice, Ioan Es. Pop este uşor de recunoscut. Preferinţele tematice ale poetului, pe care nu le-aş numi obsesii, rămîn cele din volumele anterioare, între care retrăirea copilăriei, somnul şi visul care se suprapun treziei şi realităţii ori se amestecă derutant cu ele şi privirea prin filtrul stării etilice care deformează datele obiective, dar poate crea revelaţii. În tratarea copilăriei, poetul insistă asupra unor date ale abuzului lumii adulte, a părinţilor în primul rînd şi mai ales a mamei care traumatizează copilul şi chiar adultul rămas copilul părinţilor săi, mereu dezamăgiţi de o devenire a acestuia neconformă cu aşteptările lor, în fond triviale.
Surprinzător oarecum, ceea ce frustrează personajul care ne vorbeşte este educaţia religioasă impusă şi necredinţa pe care o atrage. Motivul inutilităţii, neproductivităţii sociale se prelungeşte în tema somnului invocat ca binefăcător dar chinuit, a celui care doarme ca să se regăsească şi să repare eşecul, dar mai rău se pierde ca şi în cealaltă, a alcoolului ca soluţie corectivă a realului.
Toate aceste idei şi încă multe altele se întrepătrund firesc la Ioan Es. Pop. Poetul este el însuşi: vocea care narează, personajul pe care îl urmăreşte, destinul, în principiu nefericit, aflat în centrul atenţiei. Niciun poem nu are în centru un alt sine decît al poetului, nu sînt descrieri ale unor situaţii în afara cărora el să se situeze. Chiar străinul din întunecata parafrază la Alecsandri: Din văzduh cumplita iarnă... este vădit tot el însuşi, văzut dinafară, cu răceala clasică a pastelurilor înaintaşului. Ciudate sînt cele doar cinci potriviri după alecsandri & co în care îi recunoaştem pe Alecsandri, Eminescu (în două), Emil Brumaru şi Mircea Dinescu. S-ar putea bănui o pornire ludică a poetului dacă potrivirile n-ar fi de-a dreptul sumbre, încărcate de pesimism, denunţînd o lume bolnavă şi agresivă: gunoaiele dorm duse, iar pe ele/ răsar precum nişte apostoli beţi/borfaşi cu ciocuri negre de ereţi/ la care se închină cucuvele (apocalipsa vine la pachet).
Mai în fiecare poem, Ioan Es. Pop nu găseşte, ci cred că îşi construieşte cîte un fragment memorabil, adesea sub forma unui aforism. Ele apar cel mai frecvent ca deschideri şi finaluri ale textelor. Întunericul e doar o neputinţă a ochiului, nu a luminii sau nu te bagi în război dacă nu ştii de partea cui pierzi sau moartea omului e arta lui dumnezeu./ arta omului e sinucidereasau, mai mult, a fi plin de întuneric, iar opaiţul va fi plin .Precum şi norocoase sunt ţările care nu există/ şi popoarele care nu se vor naşte ori dacă n-aş fi fost silit să vorbesc, / n-aş fi vorbit niciodată, istoria vorbeşte doar de dispăruţi etc. etc.
Precum se vede chiar şi din aceste fragmente, întunericul, somnul, moartea domină poezia, ele şi disperarea, alungată uneori de exces etilic, sînt uneltele de dormit ale unui eu abuzat de lume, de însăşi condiţia fiinţării. Acest ego este victima: e dus la biserică şi catehizat cu sila, obligat să vorbească, e împiedicat să citească, precum în remarcabilul text prozaic cartea în care, culmea, volumul îngropat nu mai este regăsit, lăsînd impresia că l-a înghiţit, malefic, pămîntul, e silit să bea ca să uite, cu doza de alcool înjumătăţită de inflaţie şi implicit cu ardoarea înjumătăţită.
Unelte de dormit este o carte a dezabuzării şi simultan una a deznădejdii. Somnia evocată este la fel de fără ieşire ca şi Ieudul volumului de debut. Această a cincea carte a lui Ioan Es. Pop (restul fiind antologii de autor) este una pe măsura poetului care a fost considerat cel mai semnificativ autor liric debutant după 1990. Variată, diversă, alcătuirea se adună totuşi în jurul unei dramatice neacomodări a artistului în lume şi în final acesta se retrage în echivalentul vremelnic al morţii, în somn, căutînd o linişte iluzorie. Poetul îşi converteşte exasperat şi magistral angoasele în texte literare.