Banalitatea răului
de Ioan Groşan
Stela
Covaci, soţia regretatului, eminentului traducător Aurel Covaci, prietenă la
cataramă cu Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, face parte din acea categorie de
oameni care când îşi pun ceva în minte, nu-i mai opreşti, cum se zice, nici cu
tunul. Degeaba o dai afară pe uşă: intră înapoi pe fereastră. Asta trebuie să
fi fost şi senzaţia membrilor CNSAS când Stela Covaci le-a trecut pragul;
volens-nolens, au trebuit până la urmă s-o primească, în ciuntita lor arhivă,
pe baza atestatului de cercetător obţinut de la instituţia Avocatului
Poporului. Şi, ca să glumesc puţin, dar numai puţin, ar fi trebuit s-o şi
plătească pentru cum a muncit, la ei, fosta deţinută politică...
Mărturia
acestei munci este, printre altele, şi, cartea Nichita Stănescu Aurel Covaci.
Destinul unei prietenii (1956-1983), apărută (şi dispărută brusc!) la
Editura Premier a Casei de cultură
I.L.Caragiale din Ploieşti. E un document tulburător nu numai pentru
că dezvăluie, în amănunt, mecanismele prin care Securitatea supraveghea şi în
acelaşi timp manevra lumea literară, ci şi pentru că ne oferă o imagine greu de
uitat, pe aproape trei decenii, a boemei literar-artistice bucureştene. E un
volum construit, aşadar, pe două planuri: prima parte e axată pe evocarea
agapelor din celebra, pe atunci, casă plus curte a familiei Covaci de pe strada Grigore Alexandrescu, pe
unde s-a perindat mare parte din floarea cea vestită a generaţiei şaizeci din
Capitală; iar a doua, ca o oglindă deformată, drăcească, pe tabloul construit
de Securitate vizavi de ce trăiau, vorbeau, comiteau scriitorii.
Personajul
central (şi la Stela Covaci şi la... CNSAS) este, desigur, Nichita Stănescu.
Uriaşa lui personalitate, în poezie, în viaţă, marchează aproape fiecare pagină
a cărţii. Autoarea, cu memoria ei feroce, ne înfăţişează scene inedite din
existenţa poetului, citează, direct de la sursă, vorbele lui memorabile,
construieşte cu migală şi neascunsă duioşie portretul unui artist esteticeşte
veşnic tânăr. Cu atât mai hilară, dacă n-ar fi de-a dreptul ticăloasă, este
imaginea pe care vrea să i-o construiască, lui Nichita, Securitatea. Să ne
înţelegem: autorul celor 11 elegii n-a fost un dizident şi cu atât mai
puţin un opozant, pe faţă, al regimului. Revolta lui împotriva sistemului s-a
consumat, toată, în poezie; poezie care, când a apărut, şi-a fost receptată ca
atare, a trimis la gunoi, pentru eternitate, toată producţiunea lirică
realist-socialistă şi partinică a timpului respectiv. Iar Securitatea, ca o
mare uzină vie (cu plan de producţie, cu indici de creştere, ba chiar şi cu
produse la export, şi asta o spun, vai, din proprie experienţă...) a intuit
acest lucru şi a pus în mişcare un întreg aparat în jurul persoanei lui
Nichita, nedescoperind, în fond, nimic din ceea ce-ar fi interesat-o. Impresionează
în această vastă întreprindere, cum remarca şi N. Manolescu în cronica sa din România
literară, faptul că este ascultat, întregistrat şi notat cel mai mărunt
fapt care are legătură cu poetul, cea mai anodină, banală conversaţie ori
bârfă, absolut fără nici o semnificaţie în registrul sperat de organe. (De
aceea am şi împrumutat pentru acest text titlul faimoasei cărţi a lui Hannah
Arendt). De pildă, sunt transcrise fidel suspiciunile colegilor de breaslă
vizavi de o anunţată vizită în Suedia a lui Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc,
Nichita Stănescu (Cum de li se dă drumul?!), vizită la care ultimul, dintr-un
motiv stupid, n-a mai luat parte, ratându-se astfel, poate, şansa de a fi mai
bine cunoscut în ţara Premiului Nobel.
Aş
vrea să mai observ un lucru: talentul de veritabilă prozatoare al Stelei
Covaci. Iată, ca exemplificare, un splendid crochiu al lui Nichita la 24 de
ani: Cu trăsături rasate, cu ochi incredibil de albaştri, cu arcade
proeminente, nasul fin cu nări care fremătau parcă adulmecând ceva dincolo de
obiecte, mirosul dinapoia mirosului, gura senzuală arcuită într-un rictus
sobru, dar sfios, mereu predispus spre bucurie şi răsfăţ, râdea din toată
inima, iubindu-i şi certându-i pe toţi deopotrivă. Subţire şi mlădios, îmbrăcat
modest şi curat, cum a umblat toată viaţa, avea o eleganţă naturală, putându-se
dispensa cu bucurie de orice obiect dacă simţea că i-l râvneşti.
Cartea
are un singur defect: e intruvabilă. N-o găseşti în nicio librărie. Şi nu poţi
să nu te gândeşti că aici, date fiind atâtea dezvăluiri incomode, s-ar putea să
fie o prelungire mai mult sau mai puţin postumă a mâinii băieţilor cu ochi
albaştri care, vorba cântecului maramureşean, n-o murit, ci numa s-o
hodinit...
|
|