Dacã ar fi sã ne ghidãm dupã înþelesul comun al noþiunii de didascalie, ar trebui sã ne gândim la cel de învãþãturã în sensul de dãscãlire, fiindcã nu întâmplãtor aceastã a doua vocabulã consunã cu cea din temã. Nu ar fi bine însã dacã am neglija sensul specializat, de fapt originar, care, la vechii greci, desemna „instruirea pe care o dãdea poetul dramatic interpreþilor sãi”. Nici mai mult, nici mai puþin! De altminteri, poetul ªtef a inserat în ultimul volum un poem intitulat Haina purtatã în corul antic ºi astfel ne supune tentaþiei de a prezuma cã el îºi înveºmânteazã învãþãturile tocmai în asemenea forme sau le construieºte dupã o tehnicã similarã. Finalul acestui poem este edificator: „ªtiu ce gândiþi dumneavoastrã acum / Ne putem înþelege ºi cu ajutorul cuvintelor / Fiecare se joacã pe el însuºi / Haina ta este peticitã / Bucurã-te / Haina ta a fost purtatã în corul antic” (pag. 34). Altfel spus, acum poetul este un actor care se joacã pe sine prin cuvinte, dar nu oricum, ci dupã tiparul „corului antic”! Aºa vãzând cã stau lucrurile ne putem regãsi, poate, chiar în capul pistei de încercare a unei interpretãri cât de cât fidele faþã de textele lui Traian ªtef, care, în cartea cu pricina, intenþioneazã sã ne comunice niºte învãþãturi despre el însuºi, la modul poematic ºi, de ce nu?, histrionic.

Un discurs de multe ori ermetic, Didascaliile în viziunea poetului de la Familia nu ne furnizeazã decât puþine referinþe, discrete ºi acestea, despre ego-ul uman ºi scriptural. Dupã prima lecturã nu ne stãruie în minte decât unele imagini ce ne trimit la originea ºi la copilãria lui, într-o mirificã zonã silvestrã din Munþii Apuseni, o anamnezã fulgurant-aleatorie în text, apoi câteva recurenþe – poetice, nu încape vorbã! – referitoare la persoana scripturalã ºi, în sfârºit, o obsesivã Femeie în roz, care, ca ºi în volumul omonim, trans-figureazã, în imagistica lui ªtef, pur ºi simplu moartea. Am putea de acum pretinde cã am decelat deja trei motive ale poeziei lui, toate recurente, fireºte: copilãria, creatorul ºi moartea. Tensiunea din textele Didascaliilor ni se pare a rezulta aºadar din confruntarea inocentã a creatorului cu ineluctabila moarte. Este aceasta o confruntare ieºitã din comun, însã nu ca intensitate a încleºtãrii sau a lamentaþiei, ci ca un fel de Taming of the Shrew. Este o îmblânzire a scorpiei ce se face de la distanþã, „procedeu” prin care poetul deconvenþionalizeazã moartea, (de)colorând-o în roz, feminizând-o pânã aproape de sexualitate ºi invocând-o atunci când îi vine bine în poem. O moarte în roz este o parodiere, cu amãrãciune sãvârºitã, a unei vie en rose! Tot o moarte în roz este aidoma unei femei în roz, radiind o seducþie, inclusiv a culorii, care o face tolerabilã, acceptabilã ºi oarecum… convenabilã. Dincolo de parodie, mai degrabã insinuatã în acest caz, dragostea, viaþa ºi moartea sunt inevitabil acceptate aºa cum este „inevitabil acceptatã” însãºi finitudinea noastrã ca fiinþe umane.

În alþi termeni, nu obsesia morþii este stãpâna sentimentelor, ea doar apare din când în când secvenþial. Tocmai aceastã secvenþialitate a referinþelor poetice genereazã una din dificultãþile de interpretare a poeziei lui Traian ªtef, cel puþin în Didascaliile. Este o secvenþialite referenþialã ce implicã ºi o secvenþialitate discursivã, în aºa fel încât, destul de frecvent, textul e dislocat atât sintactic cât ºi în substanþa lui poeticã. Ne putem îngãdui ca atare sã vorbim de un relativ ermetism al poeziei sale, impresie ce stãruie mai intens pe prima treaptã a receptãrii, care coincide, în general, ºi cu prima lecturã. Fãrã iubire ºi fãrã moarte nu se poate petrece viaþa, cãci aºa cum spune marele ardelean Lucian Blaga: „Acolo unde nu e moarte, / Nu e nici iubire”.

Revenirea este însã… utilã ºi necesarã. Vom descifra mai bine, dupã o nouã lecturã, un emoþionant Cântec tandru, în care iubirea se împarte între femeie ºi copil, vegheatã auroral de „Îngerii [care] se joacã / Aprind lumânãrile în geam ºi pleacã / Sã nu rãmânã singur iepuraºul / S-adoarmã în tufiºul de aur / Cu puii ºi gãina ºi ouãle de aur / ªi noaptea într-un butoi / Unde nu face nimeni tãrãboi” (pag. 35). O cascadã de emoþii tandru-familial-paterne, când debitate fãþiº, când ascunse în tot felul de referinþe fabuloase, dau o densitate excepþionalã acestui duios ºi totodatã nostim poem de dragoste. Un univers arhaic rural, domestic ºi infantil, este locul unor înduioºãtoare gesturi ludice: „Mângâi în somn copilul cu miros de lapte / zâmbeºte viseazã un cal nãzdrãvan / zgâtia de fatã strunind animalul […] / nume de alint au animalele mielul Ionicã / abia fãtat îi adoarme în braþe ºi puii / dolofani ºi pufoºi îi adorm în cuibul palmelor / ºi fetiþa e fericitã în curtea domesticã / animalele o iubesc n-o împing / ca bãiatul acela murdar în costum” (pag. 36). Cu toate cã surprinzãtor, Traian ªtef pune în scenã ºi spectacolul fericirii casnice, vrând parcã sã ne dãscãleascã despre cum stau treburile, în sufletul lui, cu tandreþea, gingãºia ºi inocenþa.

Se prea poate ca ele sã fie acaparatoare, ca niºte lucruri fãcute fiindcã trebuie fãcute: ele sunt trãitul ca parte ce dã sens finitudinii, totuºi în detrimentul instrucþiei ºi cultivãrii care, dacã sunt împãrtãºite ºi celorlalþi, aºa cum se spune într-o tantrã nepalezã, însemneazã calea accederii la eternitate. Existenþial (ºi în sens existenþialist) a trãi se opune lui a (se) instrui, a face (a acþiona) lui a (se) contempla. Fãrã a cãdea în sofisme, poetul are nostalgia culturii ºi a învãþãturii ca unul ce se revede în ipostaza de ºcolar, puritatea vârstei ºi apetenþa cunoaºterii fiind învãluite în paloarea nevindecabilei nostalgii. Rutina ºi absenþa visãrii înseamnã ºi absenþa dragostei, iar poemul Fac prea multe lucruri dintre cele care trebuie este o probã suficientã: „Fac prea multe lucruri / Dintre cele care trebuie fãcute / Aº vrea sã citesc puþin din Dostoievski / Cum citea învãþãtorul meu singur acasã / ªi scria apoi în ºir fãrã literã mare / Vrând sã spunã cã nimic nu mai are / Început // […] // Prea multe lucruri fac fãrã sã vreau / Fãrã sã fiu îndrãgostit” ºi acestea în vreme ce: „ªi totuºi [învãþãtorul] Iubea pe ascuns o femeie /Care acum îi duce crizanteme / Pe mormântul cu poza din buletin”, iar „Prietenii mei parcã de la o vreme / Încep sã se îndrãgosteascã / Se plimbã printr-un oraº îndepãrtat / De mânã cu câte o femeie” (pag. 38)…

Ca ºi Marin Sorescu, Traian ªtef ar fi consolat – ºi am destule temeiuri sã-l cred – dacã ar face înconjurul vieþii ºi al morþii cu o femeie, o carte ºi o sticlã cu vin. Poetul este prizonier perpetuu în mijlocul acestor fantasme: „Îmi place mult cum un poet / κi ridicã bãrbia dintre foile ºifonate / Pe masã printre femei fantasmatice / Într-o noapte de beþie / ªi parcã l-ar aºtepta pe înger sã-i fluture / Pe frunte”. Însã ce poate face el mai mult decât sã dea strãlucire unei existenþe amorfe: „ªi parcã ar scânci ºlefuind gelatina / Unei vieþi anecdotice” (Poetul aºteptând îngerul, pag. 64).

Didascaliile lui Traian ªtef sunt a patra carte remarcabilã înscrisã în fiºa lui de creaþie.