| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Zodia furniciide Ioan LascuPoet al universului citadin, în mijlocul căruia îşi dezveleşte adesea singurătatea şi singularitatea, ajunse, în apariţiile recente, până la o stare de iovie, Constantin Abăluţă încearcă o revenire în atenţia publică printr-o reeditare, la Casa de pariuri literare, a volumului Drumul furnicilor, publicat întâia oară în 1998. Poetul lasă impresia că vrea să constate ce ecou mai are, după un răstimp, o carte agreabilă la vremea ei. Este o experienţă pe risc propriu sfidat cu nonşalanţă: După treisprezece ani de la prima apariţie, mă-ntreb unde-a ajuns oare Drumul Furnicilor? Strada pe care plouă-ntotdeauna şi-o fi luat un new look? Josefina, musca dintre ferestre, cum se adaptează la termopane? La baie apa continuă să curgă zi şi noapte ca un fluviu particular? Colacul de sârmă ploioasă s-o fi dezrăsucit de tot, lăsând moartea pe dinafară? Vreun paparazzi o fi obţinut vreo poză a păsării din pod pe care nimeni n-a zărit-o? [ ] Tot ce ştiu este că şi după treisprezece ani norii şi beţele de chibrit rămân cele mai frumoase lucruri de pe lume. Retrospectiva acestui inventar năstruşnic, alcătuit cu subtile jubilaţii de umor complice, nu rareori cu amărăciune, constituie, de fapt, recuzita poetică presărată pe Drumul furnicilor. Este un drum care se desfiră pe străzi şi printre blocuri banale, în apartamente banale din aceleaşi blocuri, printre şi în care se întortochează furnicarul omenesc minimalizat de un mediu creat chiar prin truda lui, deşartă oraşul-furnicar, privit cu ochi distraţi, în alte vremuri, în preumblări fără griji, de Eminescu însuşi: Privesc oraşul furnicar / Cu oameni mulţi şi muri bizari,/ Pe strade largi cu multe bolţi,/ Cu câte-un chip l-al stradei colţ./ Şi trec foind, râzând, vorbind,/ Mulţime de-oameni paşi grăbind. Procesiuni religioase, parade militare, tineri, femei, copii, norod, se perindă tumultuos în agitaţia străzilor, nu lipsite de un pitoresc, sublim şi umil totodată, care chiar şi astăzi nu e străin nici unei urbe moldo-vlahe: O fată trece c-un profil/ Rotund şi dulce de copil,/ Un câne fuge spăriet,/ Şuier-un lotru de băiet,/ Într-o răspântie uzată,/ Şi-ntinde-un orb mâna uscată,/ Hamalul trece încărcat,/ Şi orologiile bat / Dar nimeni nu le mai ascultă/ De vorbă multă, lume multă. (Mihai Eminescu, Privesc oraşul furnicar). Dincolo de plăcerea de a cita această postumă eminesciană, singulară în poezia poetului naţional, azi însă aproape uitată, dincolo de diferenţele de imagine dintre o urbe de veac XIX şi una de început de mileniu III, se observă că mişcarea străzii nu se înfăţişează cu mult diferită de ce vedem noi, acum, chiar în ceea ce se poate numi, destul de pompos, un oraş mare. Drumul furnicilor lui Constantin Abăluţă vine de departe, poate chiar din oraşul-furnicar al lui Mihai Eminescu. Între timp, drumul a cunoscut şi alte meandre şi metamorfoze. Spuneam că Privesc oraşul furnicar este, tematic vorbind, o prezenţă accidentală în creaţia eminesciană. La Constantin Abăluţă el devine tema unui întreg volum, prelungindu-se parţial şi în altele, ulterioare, de exemplu, Iov în ascensor şi Iov în funicular, Editura Limes, 2009. Pe lângă notele jucat şăgalnice, nostalgice sau de compasiune, elegiace pentru fiinţele mici care sunt deopotrivă oamenii şi vietăţile din labirintul oraşului, Constantin Abăluţă se dovedeşte a fi un poet al condiţiei umane ameninţate de alienare în acel univers insignifiant. De aceea, el caută corespondenţe în fiinţe mici, care nu se pierd, ci animă o dizolvantă insignifianţă: furnicile, musca dintre termopane, pasărea din pod pe care nimeni n-a văzut-o, dar şi băiatul cu muzicuţă, omul din faţa geamului, omul apatic, omul care tace, plopul singuratic. Revin şi subliniez că şi în poemul eminescian tineri, copii, popor, o fată care trece, un câine care goneşte speriat, băiatul şmecher, cerşetorul orb, hamalul participă cu toţii la zarva şi la forfota oraşului. Diferă însă atmosfera, destinsă, voioasă, la care ia parte şi privitorul de pe uliţele oraşului-furnicar, faţă de însingurarea, îndoielile şi angoasele celui retras, ameninţat de aglutinare în oraşul-furnicar de acum. Duioşia, sensibilitatea, imaginaţia, descoperitoare de relaţii insolite, par a fi singurele remedii. Gesturi şi atitudini bizare sunt un fel de proteste împotriva însingurării, a spaţiilor domestice rămase la voia întâmplării, iar argumente în acest sens pot fi poeme precum Apa care curge la baie, Scaunul din mijlocul drumului, Drumul furnicilor, Pasărea, Cântarul din parc, Omul apatic ş.a.: În seara aceea am găsit un scaun în mijlocul drumului./ M-am aşezat pe el convins că nu va trece nici o maşină/ şi toată noaptea n-a trecut nici o maşină./ În zori poştaşul a lăsat o scrisoare între stinghiile spătarului./ Câţiva nori timizi spre răsărit nu-mi dădeau asigurarea/ că este a mea. Am început să fluier a pagubă./ Picuri de ploaie au prins să cadă./ Siluete de oameni treceau, nimeni nu mă lua în seamă. / [ ]/ Stam acolo şi mă gândeam la fenicienii/ care inventaseră scaunul ca să poată sta noaptea la cârma corăbiilor./ Stam acolo şi mă gândeam la mătuşa mea care rămăsese singură în casă/ ca la un ţărm de care scaunul meu se depărtează uşor./ Stam acolo cu scrisoarea necunoscută la piept/ cu stropii de ploaie/ cu mâinile sclipitoare/ şi picioarele scaunului, tăcute puncte cardinale,/ erau singurele care mă orientau în ceaţă. (Scaunul din mijlocul drumului). Imaginea solitudinii stranii, aşa s-ar putea defini poemul, care ne sugerează protestul inutil, ca al multor oameni care fac azi greva foamei în faţa diverselor instituţii, indiferente la orice doleanţe. Însă, dincolo de stranietate, această solitudine este dezolantă, oraşul-furnicar este pustiu, nemaiavând decât un singur locuitor care rătăceşte printre alter-ego-uri şi lucruri neglijabile ori mărunte, asemenea norilor şi beţelor de chibrit, în care se refugiază ultima frumuseţe a lumii. E o lume care devine din ce în ce mai mică, mai străină de sine, o lume ce se reduce, în cele din urmă, la bezna singurătăţii: Demult, la un cinematograf periferic/ m-am dus să văd Trec zilele film după Beckett./ Când s-au strâns şapte oameni/ ne-au dat bilete şi-am intrat în sală./ În întuneric şi miros de igrasie/ în timp ce urmăream peripeţiile omuleţului de la capul podului/ cineva mi-a strecurat în palmă o mandarină (În lumea cea mică). Chiar dacă cineva te caută din umbră, cu un gest de inocentă tandreţe, spaţiul familiar se restrânge în final la camera mea, ca în lungile poeme din ciclul Tăceri şi tranziţii: Eu şi camera mea, Iarăşi eu şi camera mea, Elegie. Din furnicile urbane ale lui Constantin Abăluţă nu mai rămâne decât cel ce gândeşte singur în mijlocul unui gol implacabil, deşi spaţiile sunt afectate multitudinii care, de fapt, este absenţă: Ceaţa loveşte sticlele goale de pe terasă/ eu însumi mă-nspăimânt când mă privesc din afară/ îmi privesc laba piciorului în ciorapii albăstrii/ e seară acesta-i piciorul meu/ ajuns în această odaie cu zugrăveală friabilă/ în această casă înconjurată de văzduh/ e frica degetelor care calcă pe dale/ printre umbrele antenelor/ e sufletul meu încreţit ca haina/ prost pusă pe umeraş/ Ce am avut din această viaţă? [ ] / în zori când dam să mă culc/ apa s-a oprit brusc/ cu obrazul fărâmiţat de neputinţă/ cu ochii opaci de-atâta gol/ ascult ceaţa cum loveşte sticlele de pe terasă. (Terasa). Dincolo de prozaic şi de goliciune, răzbate întrebarea cu reverberaţii existenţiale: Ce am avut din această viaţă?. Este drama celui singur în mijlocul celei mai mari mulţimi. E drama neştiută a celui căzut sub semnul furnicii. |