După 1989 a ieşit la vedere diversitatea literaturii române nu numai tematic, stilistic, generaţionist etc., dar şi geografic, clar, fără interdicţii şi puneri la index. Pe lângă aşa numita literatură „scrisă în ţară” s-a adăugat, fiind cunoscută, publicată, analizată, atât literatura scrisă de românii din provinciile istorice şi regiunile din afara graniţelor (Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc, Valea Timocului), dar şi o bogată literatură a exilului şi a emigraţiei româneşti de pretutindeni, din Germania până în Israel şi Canada, din Franţa până în Statele Unite şi chiar Australia. Despre geografie literară se vorbise şi înainte – revista Luceafărul din perioada ei protocronistă deschisese şi întreţinea, nu mai ştiu cu ce regularitate, o pagină dedicată „noii geografii literare”, bineînţeles celei interne; să ne amintim însă, ideea era mult mai veche şi aparţinea lui Garabet Ibrăileanu care o dezvoltase, chiar dacă nu exact în aceleaşi coordonate (în anii ´80 mai mult ideologice decât valorice) în al său binecunoscut eseu Spiritul critic în cultura românească (1908). După 1989 au apărut şi lucrări referitoare la istoria şi la starea de moment a literaturii române din exil, sau a literaturii emigraţiei, între care demne de amintit sunt două cărţi ale criticului timişorean Cornel Ungureanu: Mircea Eliade şi literatura exilului (1995) şi La vest de Eden. O introducere în literatura exilului (vol. I, II, 1995, 2001). Tot el a scris şi alte câteva cărţi privitoare la geografia literară: Geografie literară (2002), Geografia literaturii române, azi. vol. I, Muntenia (2003) şi Geografia literaturii române, azi. vol. II, Banatul (2005).

Literatura exilului (eticheta se potriveşte literaturii scrise înainte de 1989) sau a emigraţiei (denumire generică sau particularizată doar pentru ceea ce au scris autorii plecaţi după 1989) cuprinde nume binecunoscute precum Mircea Eliade, E. M. Cioran, Ion Negoiţescu, Ştefan Baciu, Dumitru Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Norman Manea, Vintilă Horia, George Uscătescu, Mircea Iorgulescu, Petru Popescu ş.a., cărora li se adaugă în perioada postcomunistă numele unor scriitori mai tineri, unii nu destul de cunoscuţi în ţară. Câţiva dintre aceştia au scris chiar şi cărţi despre emigraţia şi emigranţii români, fie beletristică, fie volume de critică literară. Spre exemplu, Florin Oncescu şi Carmen Firan se încadrează în prima categorie, iar Titu Popescu în a doua, cu al său volum Autori şi climate, 2009.

Carmen Firan, originară chiar din Craiova şi stabilită la New York din 2000 (a lucrat însă aici din 1997 ca director de programe la Institutul Cultural Român), a continuat să publice în limba română la diverse edituri din ţară, dar a început să scrie şi în limba engleză, mai multe cărţi apărându-i la edituri americane. Mai bine de cinci volume îi fuseseră tipărite în România înainte de 1997. A scris divers: poezie, proză, note de călătorie şi chiar teatru. A colaborat şi colaborează la numeroase reviste române şi americane. Dintre scrierile literare cităm, mai mult la întâmplare, Paradis pentru ziua de luni (1983), Îmblânzitor de vieţi furate (1984), Negru pur (1995), Locuri de trăit singur (1997), Cuceriri disperate (2004), toate cărţi de poezie. Povestirea şi romanul au atras-o pe Carmen Firan la vârsta maturităţii, Tot mai aproape (1991), Farsa (2002), Caloriferistul şi nevasta hermeneutului (2005), Miracole mici şi mijlocii (2009) fiind cele mai apreciate. Puterea cuvintelor (2007) se situează între proză şi eseistică. Afternoon with an Angel (După-amiază cu înger, 2000), The First Moment after Death (Prima secundă după moarte, 2000), In the Most Beautiful Life (În cea mai frumoasă viaţă, 2002), Words and Flesh (Cuvinte carnale, 2008) şi Rock and Dew (Piatră şi rouă, 2009) sunt cele mai semnificative scrieri tipărite în limba engleză. Romanul Farsa (The Farce) a fost editat şi în engleză (2002).

Fişa de creaţie a lui Carmen Firan este aşadar impresionantă. Recent, aceasta s-a îmbogăţit cu noul volum Detectorul de emoţii şi alte povestiri (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2011). O carte de ficţiune, notaţie şi întâmplări despre emigranţi, cei mai mulţi români ajunşi în America, aşa cum lapidar menţionează şi Norman Manea în scurta Introducere:

„Regăsim în noul ei volum, într-o proză alertă, în registre variate, fragmente din epopeea contemporană a emigranţilor, interceptaţi de destin pe harta spirituală rapid schimbătoare a timpului nostru”.

Ritmul alert al povestirii şi varietatea registrelor sunt două remarci valabile pentru a caracteriza acest nou volum de proză al lui Carmen Firan, dar nu numai. Cartea începe, emblematic, cu povestirea Copacul emigraţiei şi prezentul continuu şi… continuă cu povestirea titulară, Detectorul de emoţii. Ambele au ca personaje, cum altfel?, emigranţi români, iar prima, ca mai toate, e o probă de autenticitate a experienţei personale a autoarei. Ca ea se mai întâlnesc destule în volum, unele pigmentate de un umor când savuros, când subtil, ca de exemplu Vinovat în America, Programări, Femeile mele sau Un loc de parcare. Altele, asemenea Detectorului de emoţii, sunt mai grave, implică destine umane, cazuri de reuşită în profesie, dar şi de eşecuri. Astfel, Bună dimineaţa, iubitule!, Zbor în triunghi sau Roscov sunt antrenante, conţin elemente anecdotice, prezintă tipuri extrem de pasionale sau posedate de demonul picturii ori al scrisului, însă toate au un final trist. Colectivităţi de emigranţi, tot români, sunt „încondeiate” cu fină ironie, pentru ridicolul marcă înregistrată în România, de care nu reuşesc sau nu vor să se dezbare nici în lumea aiuritor de diferită a Coastei de Est, iar mărturie stau Premianţii şi maestrul şi Botez cu cântec. De domeniul anecdotei pure sau al faptului divers sunt Salteaua sau Concesie. Quod erat demonstrandum, recte varietatea de registre... Cât despre atractivitatea acestor istorioare, ea este incontestabilă, rezidând tocmai în povestirea alertă, densă, bine condusă, în ineditul întâmplărilor, în suspansul câtorva, terminate brusc, pe neaşteptate, lăsând cititorul cu respiraţia tăiată. Dacă profesorul Ştefan Cazimir scria, acum patru decenii, o carte pe tema Tensiunii lirice, la Carmen Firan se poate vorbi de o tensiune epică, graţie acţiunii bine gradate, care se dezvoltă in crescendo, ducând, de cele mai multe ori, către un final exploziv, de reală surpriză. Este principalul atribut ce conferă virtuţi scriiturii şi oferă delicii cititorului, Detectorul de emoţii putându-se înscrie sub un generic demn de o neuitată comedie cinematografică americană: Nici un moment de plictiseală.

Aş dori să zăbovesc asupra a două povestiri, mai ample, considerate de mine cele mai reuşite din întregul volum: Bună dimineaţa, iubitule! şi Roscov. Personajele, Sonia şi Andrei Roscov, sunt marcate de destin, iar finalurile sunt dramatice, dureroase, abracadabrante chiar. Prima este rezultanta unei tehnici originale: în cea mai mare parte se compune din colarea unor mesaje scrise şi expediate via e-mail de o româncă, femeie de succes emigrantă în Suedia, către un iubit din tinereţe, care o redescoperă din întâmplare după o căutare pe Google. Frenezia dragostei retrăite şi a speranţelor reînnoite imprimă un ritm rapid, sufocant, confesiunilor şi fanteziilor erotice ale Soniei, fără inserarea replicilor lui Sebastian, aşa încât totul devine un monolog înflăcărat dar riscat, utopic, al personajului feminin. În cea de a doua, scrisă după reţeta clasică, Roscov, un imigrant rus, se metamorfozează, ca-n Kafka, dintr-un funcţionar conştiincios într-un cititor posedat de cărţi, care abandonează profesia şi-şi cheltuieşte timpul şi banii pentru a citi tot ce poate, ca apoi să devină posedat de scris fără vreo tentativă de publicare. În pragul demenţei şi al falimentului financiar şi fizic, Roscov ajunge un monstru ce sfârşeşte prin a se considera un scriitor genial, abandonat însă într-un anonimat total. Oprobriul oamenilor obişnuiţi care nu-i înţeleg nebunia îl condamnă definitiv la ignorare, decădere şi chin. Ambele povestiri au finaluri tragice, devastatoare. Sebastian, iubitul Soniei, aventurieră plecată în căutarea lui în Statele Unite pentru a-l lua de bărbat, moare subit, iar Andrei Roscov, definitiv pierdut pentru societate, nu mai are în faţă decât acelaşi spectru al morţii, părăsit de lume, undeva, într-un hotel sordid.

Detectorul de emoţii, cea mai recentă carte de povestiri a lui Carmen Firan, ne ajută să redescoperim o prozatoare indubitabil talentată, cu un apetit aparte pentru observaţie, ironie subtilă şi umor când bine temperat, când debordant. Plăcerea de-a o citi iarăşi a fost, nu de puţine ori, vecină cu o stare de jubilaţie.