Pascal descoperea inima, iar logica ei suplinea, adicã era însuºi imperativul moral.

Werther este, limpede, un urmaº al lui Pascal, unul fanatic care în numele inimii merge pânã la ultimele consecinþe, adicã pânã la moarte.

Numai cã în timp ce pentru Pascal nu exista dualism ºi tensiune în preajma inimii nici o vecinãtate neperturbând-o, pentru Werther ceva se desprinde din preajma inimii, adicã inima îºi pierde atotputernicia iar sfera ei de legiferare se vede înjumãtãþitã. Inima nu mai legifereazã totul, ea divide câmpul de legiferare cu forþa moralã.

Dacã ontologia lui Pascal putea fi acceptatã în formula : totul este inimã, unde corolarul respingerii Dumnezeului filosofilor se petrecea rapid, fãrã a-i da bãtaie de cap ºi fãrã a se constitui într-un termen de dualism, pentru Werther, o astfel de ontologie este amendatã. Chiar dacã dorinþa sa este de a urma calea inimii, inima fiind termenul central al ontologiei sale reale, datoria moralã instituia un termen de drept care refuza ontologia de fapt.

Werther este victima unui dualism a cãrui cheie nu o deþine. El nu poate sã înainteze în forma în care cei doi termeni ai dualismului se înfruntã ºi coexistã în chip egal. Atras de forþe contrare, Werther nu are capacitatea de rezistenþã. O fiinþã fãrã aufhebung, adicã o fiinþã lipsitã de puterea de a concilia contrariile într-o sintezã superioarã, el moare din lipsa unei calitãþi din care Hegel rezolva misterul lumii ºi al istoriei. Cu alte cuvinte, el moare în antecamera dialecticii hegeliene – moment ratat al acesteia.

Pe scurt, Werther moare din cauza faptului cã Dumnezeul filosofilor se face auzit. El nu ºtie sã-l expedieze în douã cuvinte strânse într-o propoziþie elipticã, dimpotrivã, apleacã urechea la glasul lor, adicã la glasul datoriei morale.

Este inutil faptul cã Werther respinge cãrþile ca variantã a Dumnezeului livresc, ele se insinueazã mai subtil în formula legii morale.

Aºa cum Pascal nu avea ce face – pe ce teren însã? – cu Dumnezeul filosofilor – ºi oare cu ce se îndeletnicea acest Dumnezeu dacã nu cu legea moralã? – Werther nu are ce face cu cãrþile. Mã întrebi dacã poþi sã-mi trimiþi cãrþile – îi scrie el lui Wilhelm – Dragul meu, te rog din suflet, lasã-mã în pace cu ele! Nu vreau sã fiu cãlãuzit, îndemnat, aþâþat. Inima mea clocoteºte destul ºi singurã. Cãrþile sunt pe urmele Dumnezeului filosofilor, sunt însuºi acest Dumnezeu care cãlãuzeºte, îndeamnã, aþâþã. ªi unde þintesc toate acestea dacã nu acolo unde inima nu mai poate sã legifereze, sã domine ºi sã se facã ascultatã. Cãrþile ucid inima ºi, în numele adversitãþii, ele sunt dezavuate.

Werther încheie ca un erou modern, printr-o moarte adusã de arma de foc. Nu ucis de altul, de pretendent, cum se petreceau lucrurile în dramele medievale a cãror moralã consta în accentuarea curajului, dãruirii sau sacrificiului pentru persoana iubitã. Conflictul sãu este cu sine însuºi. Este diferenþa care separã evul mediu de modernitate. În timp ce pentru primul conflictul se petrecea între externi, pentru modernitate conflictul este de ordin interior, conflict cu sine însuºi, adicã rivalul este interiorizat, devenit una cu sine.

Cauza morþii lui Werther este, pânã la urmã, clarã: nu poate sã iasã de sub greutatea faptelor. Adicã nu poate sã treacã dincolo de ceea ce este, de sein- ul concret, de fiinþa datã. Cu alte cuvinte, nu poate sã se înalþe la nivel de faptã pe mãsura dorinþelor de drept. Werther se proiecteazã pe sine în raport cu dreptul ºi se rateazã în raport cu fapta, nu poate sã construiascã faptul în raport cu dreptul, nu poate converti faptele în regim de moralitate. Este strivit de greutatea faptelor pe care nu le poate converti în regim de moralitate pentru cã nici un fapt nu poate fi convertit în opusul lui. Orice fapt este ceea ce este.

El este, în egalã mãsurã, o victimã a faptelor ca ºi a dreptului, a moralitãþii. Nu ºtii pânã la urmã cine are câºtig de cauzã: dreptul sau faptul.

În definitiv, nu din cauza rigorismului moral este împins Werther la sinucidere. Morala nu împinge la sinucidere pentru cã, pur ºi simplu, morala este morala vieþii nu morala morþii. Morala diferã de ideologia care poate recomanda chiar moartea în numele unor raþiuni mai puternice.

Nu existã decât o moralã negativã pentru viaþa care încheie în moarte voluntarã, pentru cã morala pozitivã a unei asemenea morþi nu este decât un deserviciu, adicã un fapt imoral. De aici paradoxul lui Werther: el nu poate fi explicat totalmente prin rigorismul moral pe care l-a urmat, pentru cã rigorismul moral nu-ºi poate asuma fapta lui Werther, nu o poate trece în contul exemplelor de care sã se serveascã la rubrica fidelitate.

Mulþi, la vremea respectivã, l-ar fi urmat pe Werther ca destin. Multe iubirii ale epocii romantice ar fi încheiat prin sinucidere. Astfel, Werther ar fi devenit un model, poate chiar un erou.

Este însã moartea lui Werther o veritabilã moºtenire? Este el un erou? Evident, nu existã nici o moºtenire a lui Werther, adicã nu existã un bun de folosinþã în afara unui exemplu de uz privat, de traducere patologicã a unui caz. Iubirea lui poate fi exemplarã prin cotele înalte ale simþirii, moartea lui însã nu. Werther þine în totalitate de sfera privatã a vieþii, ireproductibilã ºi irepetabilã. Sinuciderea lui nu are nici o aurã. Ea dovedeºte subordonarea vieþii, trecerea ei în inferioritate, în eveniment secund. Ea nu dovedeºte nimic, pentru cã dovada ar trece-o acolo unde ea nu se vrea prezentã. Ideea de dovadã este valoare socialã, or iubirea lui Werther nu este un fapt social.

Durata de viaþã a sufletului frumos este extrem de scurtã. Pus pe lume de cãtre Schiller: omul nobil sã fie, el încheie odatã cu confecþionarea unui alt scenariu de miºcare pentru istorie, adicã cu Hegel.

Dar durata de viaþã a sufletului frumos nu se mãsoarã neapãrat cu date cronologice ºi cu durate obiºnuite de viaþã. Tãria sufletului frumos ºi sensul lui este dincolo de duratã, în expresia ºi sensul conferite.

Sufletul frumos, adicã sufletul care transpune în termeni de esteticã –moralitatea, reprezintã actualizarea (adicã actualizarea pentru finele secolului al XIX-lea) mai vechii idei platoniciene pentru cum binele, adevãrul ºi frumosul reprezintã triada ultimã ºi reprezintã de fapt Unul originar!

Sufletul frumos reprezintã – indiferent de originea sa istoricã ºi culturalã – o idee platonicianã care trebuie luatã ca atare. Prin urmare, ea are valoarea unui arhetip universal, adicã a ceva situat atemporal, ceva care nu þine de istorie. Ca atare, sufletul frumos, în cazul de faþã Werther –cel care ilustreazã aici acest tip de suflet - este neparafrazabil, ºi prea puþin de imaginat în registrul contrafactualului.

Destinul lui Werther, adicã moartea lui este ºi soluþia pe care modernitatea o dã problemei lui Platon: valorile sunt autonome ºi nu comunicã între ele. Binele, adevãrul ºi frumosul reprezintã ceva în sine ºi un hibris al lor, indiferent de motivaþia sub care se întreprinde, nu poate duce decât la catastrofã. Frumosul este frumos, iar circumscrierea sa sub jurisdicþia unei alte valori este imposibilã. Moartea lui Werther este dovada caracterului tragic al amestecului valorilor. În planul vieþii, interferenþa valorilor: moralitatea condiþionatã estetic, duce la impas, adicã la moarte. Prin moartea lui Werther modernitatea respinge soluþia pe care Platon o conferea co-abitãrii valorilor – un rãspuns în planul vieþii unui conflict în planul valorilor!

Istoria sufletului frumos nu este descifratã însã prin ilustrarea conflictului pe care îl rezolvã ºi nici prin potenþialitãþile sale moderne. Ceea ce îi reflectã cu adevãrat personalitatea este un alt scenariu care i se confecþioneazã încã de pe acum, adicã din timpul gloriei pe care i-o conferea Schiller. Contemporan cu ambii, cu Goethe ºi Schiller, Hegel imagineazã un alt scenariu pe care se miºcã istoria universalã. Respingând ab origo ideea unei istorii care se miºcã pe baze morale, Hegel vede raþiunea istoricã dincolo de moralã ºi de încorporarea ei în sufletul frumos. Nu morala ºi sufletele frumoase schimbã lumea, ci interesele intrinseci ale lumii, adicã ale istoriei, interese care, ele însele, devin expresii ale unor forþe transcendente, ale raþiunii ºi spiritului absolut.

Raþiunea istoricã este dincolo de raþiunea moralã, de binele ºi rãul moral. Nu este de conceput o coordonare moralã a istoriei decât în formele neînþelegerii ei.

Prin urmare, interesul istoric înlocuieºte orice tentativã de a gândi altfel, adicã de a înlocui prin trepte inferioare ceea ce reprezintã cu adevãrat raþiunea istoricã.

Interesul istoric nu se confundã la Hegel cu raþiunea politicã medievalã în numele cãreia se fãcea ºi se desfãcea totul, de la state ºi pânã la cãsãtorii. Avem de-a face în cazul lui Hegel, cu o raþiune istoricã a cãrei determinare constã în caracterul ei polimorf, situatã la distanþã de raþiunea politicã unilateralã.

Cu Hegel, iubirea se elibereazã de sub tutela moralei ºi îºi gãseºte raþiunea în sine, adicã înlãturã orice transcendenþã care este alta decât propria raþionalitate: legea inimii. De acum, iubirea va deveni valoare în sine, autonomã.

Cu alte cuvinte, Hegel face imposibilã sinuciderea din dragoste, adicã sinuciderea din cauza unor raþiuni, altele decât cele intrinseci. Ironia hegelianã a sufletului frumos (Hegel nu gãseºte un limbaj mai nimerit de a vorbi despre sufletul frumos decât limbajul ironic!) este soluþia pentru viitor a iubirii pure, adicã a iubirii curate, în afara oricãror considerente. Erosul modern, eliberat prin argumentaþia hegelianã, este erosul liniºtit, lipsit de opoziþie, erosul somnambul (evident, nu se iau în consideraþie exemplele moderne de sinucidere din dragoste care contrazic aparent esenþa modernitãþii: ele nu au altã valoare decât cea conferitã de persistenþa unor norme depãºite, ruine persistente prin care viaþa nu mai pâlpâie).

Ce este acum iubirea lipsitã de instanþa exterioarã care sã-i comande, cu care, prin forþa lucrurilor, sã intre în conflict? Adicã ce este iubirea care nu se mai desfãºoarã prin subîntinderea pe teritoriul moralitãþii, rãmasã strict în sine?

Prin eliminarea moralitãþii din istorie ca forþã transcendentã absolutã, iubirea rãmâne pe propriul ei teritoriu, în subiectivitatea absolutã. Nerecunoscând nimic în afarã de sine, ea devine acum expresia subiectivitãþii absolute însãºi.

Pânã la Werther, iubirea era supusã imanenþelor istorice: de rang ( Manon Lescaut), de avere (Celestina), de poziþie socialã sau de onoare (Romeo ºi Julieta). Cu Werther, iubirea se aflã în gama raporturilor morale. Ea nu se cunoaºte însã pe sine ca raþiune imanentã, în manifestarea sa purã, nedeterminatã de raþiuni externe. Moartea lui Werther este, totodatã, protestul împotriva iubirii supradeterminate, adicã a iubirii lipsite de imanenþã, de iubirea internã.

Drama lui Werther este ultima rãbufnire a iubirii impure, lipsite de ego, de raþiune internã, ultima rãbufnire a iubirii care îºi asumã slãbiciunea ºi este incapabilã sã ºi-o înfrângã.

Moartea lui Werther lasã liberã calea iubirii moderne, a iubirii libere, lipsite de normativitate, de slãbiciune cauzatã extern, de normã ºi lege venite din afarã. Iubirea devine liberã ºi purã. ªi tocmai de aceea abstractã, pentru cã acolo unde un lucru este posibil doar prin el însuºi viitorul sãu este moartea, adicã absenþa viitorului.

Iubirea determinatã, adicã iubirea supusã raþiunilor exterioare ei, nu este însã iubirea care se cunoaºte pe sine ca iubire liberã, ca iubire pur ºi simplu. Ea este, în logica determinãrii, o iubire alienatã, iubire socialã, politicã, de onoare sau rang. Ceea ce i se suprapunea era o raþiune care diferea de raþiune internã.

Iubirea care se câºtigã pe sine nu ajunge însã decât la absolutul ei abstract, pentru cã nu o mai determinã nimic din afara sa, ea singurã determinându-se. Or, o iubire care se determinã strict pe sine este iubirea tautologicã, iubirea abstractã. Prototipul iubirii determinate strict prin sine este Narcis, tautologia absolutã. Terenul de viaþã al lui Narcis este mitologicul, adicã nu viaþa efectivã. Se va vedea însã mai târziu cum este posibilã iubirea ca iubire modernã, în varianta abstractã, adicã în varianta excluderii supradeterminãrii (cap. Lampedusa).

Protestul împotriva legii morale, a normativitãþii ºi legii sunt înfrânte prin moarte. Este preþul pe care îl plãteºte un personaj pentru ca iubirea sã se poatã naºte ºi sã poatã trãi într-o altã lume, o lume liberã ºi abstractã. Astfel, prin Werther, viitorul iubirii abstracte este pregãtit.

În iubirea abstractã toate instanþele care inhibaserã ºi supuseserã iubirea: legea raþiunii, interesul politic, raþiunea de rang, de avere, de onoare etc. dispar, adicã dispare absolutul, locul lui fiind ocupat de relativ, adicã de relativul care se identificã aici cu abstractul.