Arta memorialistului*

În legătură cu volumul al doilea din Arta de a fi păgubaş, autorul însuşi ne mărturiseşte în „Cuvânt înainte” despre caracterul subiectiv al confesiunilor de viaţă puse în relaţie cu capriciile memoriei. Geneza acestei „arte a păgubaşului” stă sub semnul unui timp de dinainte de naşterea ideologiei. Confesiunea devine atât o metodă de a transcrie fragmente de viaţă, frânturi de discuţii, cât şi oglindă a memoriei. Simpla căutare în propriile amintiri echivalează cu imboldul de a umple „arhivele memoriei”, pentru a şterge sincopele sau faptele decodate eronat după momentul producerii lor, când memorialistul se aşază la masa de scris: „ca şi în cazul primului volum, fac precizarea că, având ca substrat noianul amintirilor de demult, majoritatea paginilor alăturate poartă girul realităţii, cel puţin în privinţa cadrului istoriografic şi topografic” (p. 13). Unele capitole, în schimb – „Din jurnalul fiului risipitor”, „Remember”, „Destine” şi „La porţile Orientului” – sunt marcate de concurenţa dintre realitate şi tendinţa de a ficţionaliza. Istoricitatea evenimentelor este coroborată cu tensiunea generată de diverse întâmplări narate, ce iradiază la tot pasul din dialoguri, din descrieri ample ori din monologuri.

Naraţiunea savuroasă restituie imagini din epoca lui Carol al II-lea, care întregesc o frescă unitară despre viaţa regalităţii, dar şi despre dinamica relaţiilor dintre oamenii de rând şi capriciile societăţii. În legătură cu nevoia de instrucţie a Marelui Voievod de Alba Iulia, sfatul lui Nicolae Iorga dat regelui se referea la pregătirea unei clase speciale, „cu elevi proveniţi din toate straturile societăţii româneşti” (p. 18) (discuţie relatată de Barbu Theodorescu, unul dintre secretarii lui Iorga şi şef de cabinet la Consiliul de Miniştri pentru o vreme). Dar imaginea lui Mihai, moştenitorul tronului, este mai degrabă una zburdalnică şi copilăroasă: „pentru mai toţi, suveranul rămăsese acelaşi copil frumos, cu al cărui chip bucălat ne obişnuiserăm de pe vremea monezilor gălbui de cinci lei sau alb-cenuşii de mai târziu, cu valoare ridicată de 100, ori de argint, de 200, cu inscripţia «Mihai I, Regele Românilor»” (p. 19). Bucuria de a povesti dă seama de o jovialitate care electrizează, dar care diferă totuşi de micropovestirile din Târgul Moşilor sub aspectul implicării. Dacă în volumul întâi primau copilăria şi vâltoarea tinereţii, în Oameni şi javre, anii maturităţii fac deliciul acestor pagini-jurnal-confesiune. Era cunoscută în epocă pasiunea lui Mihai pentru maşini, pe care le asambla chiar el, le demonta după bunul plac, vrând apoi să le încerce pe şoselele naţionale: „pe suveran aveam să-l văd de aproape prin 1947, într-o vacanţă petrecută la Predeal, fulgerând Şoseaua Naţională cu o maşină deloc arătoasă, dar dotată cu un motor straşnic, ce obliga escorta să-şi tragă sufletul, în încercarea de a nu pierde urma stăpânului. Adevărată cursă de automobile” (p. 20-21). Ritmul istorisirii se stabileşte în funcţie de dispoziţia memorialistului de a da curs unor întâmplări pe care nu le putem regăsi în manuale de istorie, ci doar în cronici ori în consemnări răzleţe. Istoria poate fi falsificată uşor, dar asemenea texte memorialistice reuşesc să schimbe perspectiva anchilozantă asupra timpului.

Anii ideologiei comuniste se scurg sub semnul unei potenţiale salvări. Numai că în acest moment de aşteptare se naşte „o lume laşă, timorată de ce se poate întâmpla fiecăruia, o masă amorfă, fără o picătură de solidaritate, care să ţină seama de credinţele tale, de ce-ai făcut şi spre ce năzuieşti, nu de «păcatele» neamului din care te tragi. Oricât de păguboasă ar fi fost, suflarea de la marginea urbei – mă feresc să-i zic mahala, fiind în realitate o haltă dintre sat şi oraş – rămânea infinit mai bună şi mai dreaptă” (p. 108). Se iscă un hiatus între lumea tradiţional-habotnică a satului şi lumea deşănţată a oraşului, marcat de posibilitatea suprapunerii celor două realităţi în „mărgininea” unui spaţiu întrucâtva protector, care-şi salvează anonimatul prin renunţarea la identitate. Bolboroseala este o reacţie a încurcării limbilor şi a valorilor, ca într-un turn Babel autohton. De aceea, se transformă în „duşman de clasă” oricine nu respectă practicile, ierahia şi ideologia comunistă. Niculae Gheran îşi păstrează condiţia de observator bonom, care vede de la distanţă tabloul întreg, face predicţii şi comparaţii, pentru a relata apoi cu vervă ceea ce a trăit. Timpul trăirii întrece timpul mărturisirii, forţându-l să selecteze ceea ce e demn de povestit sau de amendat: „nu voi pregeta să fiu alături de ultimul păgubaş, care, peste orice politică şi ideologie, n-a făcut şi nu face compromisuri cu sine” (p. 111). Dintr-un anumit punct de vedere, „păgubaşul” este cel care pierde la tot pasul, indiferent cât ar ieşi la zarurile sorţii, pentru că există un echilibru universal, o suită de rituri de trecere dintr-o lume în alta, care marchează, totodată, iniţierea: „nu s-a schimbat nimic, băiete, şi n-o să se schimbe vreodată. Timpurile sunt aceleaşi de când lumea: te naşti plângând, trăieşti condamnat la moarte, fără să ştii ziua execuţiei. E şi singura lege dreaptă, de care nu scapă nimeni. În rest, omul călătoreşte: vine şi pleacă, zboară sau se târăşte, umblă încolo şi-ncoace, ca apoi să se despartă de toţi şi de toate, fără să mai plângă precum la născare” (p. 298). Doctrina şi continua ei prefacere înseamnă o schimbare de macaz. În acest sens, definiţia comunismului ne apare ca un „spectacol de marionete cu păpuşari rămaşi până azi în umbră” (p. 117). La urma urmei, torţionarii rămân, indiferent de numele pe care îl poartă. Condiţia de fantoşă este cea care murdăreşte conştiinţa vie a memorialistului, care nu poate accepta nicio clipă dezertarea de la direcţia propriei voci interioare.

O parte semnificativă a volumului de faţă o constituie agitaţia din spaţiul editorial, descrisă cu pasiune de către un cunoscător al domeniului, dar care se păstrează echidistant faţă de evenimente. Tonul mucalit al memorialistului se desprinde din perspectiva unitară asupra întregului: se implică atât cât să dea veridicitate relatării. În 1956, când a preluat conducerea Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, Petru Dumitriu avea 32 de ani. Va fi înlocuit în scurtă vreme cu Ion Bănuţă, elogiat la instalare de Mihai Beniuc ca „poetul revoluţionar de la Griviţa”, chemat „să pună capăt tendinţelor cosmopolite şi liberaliste din activitatea de până atunci” (p. 462), dar care picase ca „Agamiţă Dandanache, în plină campanie electorală, când jocurile păreau făcute” (p. 475). Numai că Bănuţă se dovedeşte „omul potrivit la locul potrivit”, secundat de profesorul universitar Alexandru Balaci, „transferat de la Radio pe scara din dos, în urma unei emisiuni ce deranjase Ambasada U.R.S.S”, de filosoful Mihai Şora, „recuperat hoţeşte din Franţa, după ce se stabilise acolo cu întreaga familie şi debutase la Editura Gallimard cu o carte de antropologie metafizică (deloc actuală în peisajul ideologic democrat-popular)” şi de farmacista Ilca Melinescu, „cândva femeia numărul 2, după Ana Pauker, în ierarhia de partid” (p. 479). Pentru o vreme, noua lume editorială va fi guvernată de „un italienist, un filosof şi-o farmacistă, în aşteptarea unui lăcătuş care să-i împace în dirijarea literaturii române, după demiterea lui Petru Dumitriu” (p. 479-480).

Situarea oarecum periferică, la marginea unor bătălii făţişe, îi asigură editorului liniştea redactării, posibilitatea de a depăna poveşti din tinereţe, „pălăvrăgeală în întâmpinarea Epocii de Aur” (p. 556), aşa cum afirmă cu modestie în „Epilog”. Curajul de a spune uneori adevăruri dureroase devine sinonim cu încercarea memorialistului de a se detaşa de evenimente, pentru că în acel spaţiu intim al reflecţiilor, al bucuriilor precare şi al panicilor, amintirile pot fi recuperate asemenea clişeelor fotografice lăsate să se scuture în came­ra obscură.

*Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaş. Oameni şi javre, vol. II, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010, 560 de pagini.