Florin Iaru. Recursul la ironie

S-a spus că poezia lui Florin Iaru se naşte dintr-o nevoie irepresibilă de confesiune. Poetul stăpâneşte, cu asupra de măsură uneori, ştiinţa de a-şi exprima propriile afecte, tribulaţiile trupului şi ale cugetului într-un vers abrupt, dezinhibat, lipsit de orice rigiditate, dimpotrivă, de o naturaleţe – trucată, desigur. Încărcat de energiile biografiei, versul are tensiuni şi crispări, uneori e torenţial, abuziv ori luxuriant, alteori e spontan, de un firesc desăvârşit, de o perfectă simplitate a dicţiunii. Secvenţele propriei vieţi poartă amprenta literaturităţii, literatura şi existenţa se amestecă până la indistincţie, avatarurile faptei şi acoladele livrescului se întâlnesc în conturul generos al poemului, ca în Jocuri prea multe jocuri: „Zile de-a rândul am trecut pe bicicletă/ Nopţi foarte scurte mi-am făcut pentru tine/ punte şi dunetă./ Am jucat popice cu tartorul popicarilor şi l-am ras/ - Eşti mare, tinere – şi m-a bătut pe spinare/ ca pe o balenă decolorată de soare/ Am urcat unsprezece etaje mai iute ca ascensorul/ Am sărit de pe balcon şi m-am prins în braţe:/ - Ce faci prostule? Mi-am zis/ Am scris cărţi nesfârşite/ despre adaptarea la mediu/ despre kilometrajul tandru între pat şi televizor/ şi am fost singur pe mii de pagini.// Am fost şi plictisit/ zile de-a rândul/ bruna bicicletă a stat răsuflată/ întoarsă pe burtă, fără-ntrebări/ la marile răspunsuri de la o vârstă cochetă/ Am fost şi enervat nopţi lungi/ şi ţi-am plâns pe ţâţe/ între braţele sufocante/ pentru nimic în plus/ la sentimentul meu de tine/ Am furat/ popicele popicarilor/ n-am luat/ nici un bilet pe tramvaie/ am fugit cu apa-nsetaţilor/ şi-am făcut baie./ Dar ce n-am făcut, Maria, ce n-am făcut!// M-am răsturnat – cuprins de o grozavă lingoare / pe scut, în faţa oglinzii în care te fardai./ Mi-am tăiat un picior un nas şi-o ureche/ am fost duminica în Cişmigiu/ cu soldaţii subretele/ i-am cumpărat bretele lu’ Iordache cel şchiop/ i-am dăruit panglicuţe Agripinei/ am învăţat lângă plutoanele de percuţie din top/ conga fox-trot bee-bop”.

Realitatea, aşa cum o transcrie Iaru în versurile sale, nu este însă decât un simulacru inventat de simţurile sale dilatate, de imaginaţia sa debordantă. E o realitate ce are verosimilitate, dar n-are veridic. Imaginile existenţei sunt, de multe ori, structurate în genul tectonicii onirice, cu contururi fluide ale obiectelor, cu o morfologie stranie şi cu o sintaxă de cele mai multe ori aleatorie. E o lume visată sau, măcar, una care îşi inventează eul ce o înregistrează cu atâta patimă, cu atâta fervoare solipsistă. Între oglinzile paralele ale poemului, adastă un eu liric chinuit de dileme intratabile, torturat de o lume ce nu-şi mai legitimează structura şi îşi modifică necontenit conturul şi formele de existenţă. Aer cu diamante, de pildă, e un astfel de poem în care viziunile onirice, tectonica visului au o pondere extrem de însemnată şi de sugestivă pentru felul de a se situa în raport cu propria scriitură al lui Florin Iaru: „Ea era atât de frumoasă/ încât vechiul pensionar/ se porni să roadă tapiţeria/ scaunului pe care ea a stat./ În iarna curată, fără zăpadă/ maşina uscată încerca s-o ardă./ Dar ea de mult coborâse când s-a auzit/ înghiţitura./ Şoferii mestecaţi/ au plâns pe volanul păpat/ căci ea nu putea fi ajunsă./ În schimb era atât de frumoasă/ încât şi câinii haleau/ asfaltul de sub tălpile ei./ Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile/ când ea intră în casa fără nume/ iar mecanismul sparse în dinţi/ cheia franceză şi cablul/ ascensorului ce-o purtă/ la ultimul etaj./ Paraliticul cu bene-merenti/ începu să clefăie clanţa inutilă/ şi broasca goală/ prin care nu putea curge/ un cărucior de lux (…)”. Gustul teatralităţii şi al teatralizării e cu mult mai vădit în Înnebunesc şi-mi pare rău. În poemele acestui volum, mai mult ca oriunde, se străvede pasiunea autorului pentru facondă şi carnavalizarea limbajului, pentru decor şi pentru revelaţiile poemului însuşi. Poezia lui Iaru, ca şi a altor colegi ai săi de generaţie, capătă un aspect compozit, policrom, se transformă într-un spectacol lingvistic debordant, de o luxurianţă extremă. Această trăsătură a generaţiei optzeci a fost observată şi de Nicolae Manolescu, de pildă: „La Cărtărescu, la Iaru, la Magdalena Ghica şi la alţii asistăm la un triumf al discursului. Poezia lor este un imperiu al cuvintelor. E o poezie vorbăreaţă, care nu mai tace din gură. Tăcerile, pauzele şi, în definitiv, acea impresie că nu se spune totul, care vine de la Mallarmé şi traversează întreg modernismul, nu mai găsesc nici o preţuire la Iaru, incomparabil mai atras de capacitatea discursului liric de a fi deschis, programatic, contestatar, vehement şi persuasiv. Totul pare a voi la el să se spună în cuvinte, şi până la capăt. Valoarea nu mai e ataşată de ceea ce rămâne ascuns, de sugestie ori de ambiguitate. Din contra, ce nu se rosteşte nu există, sugestia e resimţită ca prea slabă, iar ambiguitatea, sistematic destrămată printr-o maximă precizie a detaliului. Poeticii tăcerii i se preferă poetica vorbirii. Originea ei este limpede”. Comedia limbajului e, cum s-a observat, una ce derivă din spiritul muntenesc, cu întorsături de frază şi elemente de argou, cu revelaţii şi disperări netrucate, cu elipse şi contorsiuni ale cuvântului familiar, cu inserturi intertextuale şi cu un instinct parodic irepresibil. Tonalităţile şi registrele lirice interferează, într-un perpetuu joc de oglinzi ale textului şi intertextului, ca în poezia Adio. La Galaţi.

Nu de puţine ori, spaima de a trăi, oroarea de a simţi, de a percepe cu o  acuitate de nereprimat o existenţă intolerabilă se asociază cu imersiunea în arcanele textului. Conştiinţă postmodernă de extremă luciditate, Florin Iaru denudează uneori mecanismele poemului, îi face simţite articulaţiile ori butaforia, alteori intră în dialog deschis cu cititorul, explicându-se, explicându-i toate relaţiile şi revelaţiile textului, avatarurile unui limbaj ce caută să rescrie o existenţă cu o prezenţă senzorială torenţială, dar şi cu fiorul morţii şi al destinului insinuat îndărătul expresiei policrome: „Desigur, te-am văzut cerând aprobare morţii/ care-şi lăsase bărbia pe aripa umărului meu drept/ şi încercai să loveşti cu pleoapele, cu brazdele feţei/ imaginea unui plâns funerar, încercai să treci/ peste ecran cu izolir-bandul frazei tale moi/ cu chewing-gum-ul pe care-l mesteci în creier/ visând – ochii tăi violeţi sfârtecau violetul -/ visând o ieşire la mare, spre ochiul acela compus/ care-ţi dicta gesturi în puful urechii, încet (…)// Stai, cititor!/ Stai şi observă, te rog/ sinceritatea spaimei mele/ mecanice/ placată cu aur pe vidul creierului meu./ Observă, te rog,/ bruiajul discret cu care metafora/ umblă la butoane/ să schimbe postul./ Şi înţelege, te rog,/ mesajul meu întunecat, lovit de adevăr/ peste bot – cu tot cu amurgul cu fulgerare/ cu transfocarea violentă a spectrului/ aici/ la marginea indiferentă/ a lumii”. Cu un aer de „Pierrot incorigibil cabotin” (Nicolae Manolescu), Florin Iaru e, adesea, de o gravitate esenţială. Dedesubtul băşcăliei, al înclinaţiei sale spre farsa lingvistică se străvede, nu de puţine ori, o profunzime a viziunii ce sesizează fondul întunecat, obscur al lumii, fiorul tragic ori infernal ce adastă îndărătul alcătuirilor ei mai mult ori mai puţin efemere. O pluralitate de discursuri şi de tonalităţi se intersectează cu vigoare şi naturaleţe a frazării aici, într-o dinamică a aleatoriului şi a necesarului ce conferă identitate şi legitimitate lirică enunţurilor. Hohotul de râs şi grimasa, atrocele şi comicul, revelaţia cu aer de solemnitate existenţială şi retranşarea în badinerie sunt antinomiile ce se armonizează în discursul liric al lui Florin Iaru, sunt contrariile ce se împacă în poemele sale definitorii pentru instinctul ludic, parodic şi intertextual al literaturii postmoderne româneşti.

Încercând să refacă linile de forţă ale fizionomiei lirice a lui Florin Iaru, Eugen Simion aşază accentul pe caracterul experimental al unor poeme, pe spiritul neoavangardist al tinerei generaţii la care aderă şi autorul Cântecelor de trecut strada: „Multe din versurile lui au un caracter experimental. Ele arată, întâi, ce nu vrea să fie poezia. Abuzează de parodie şi forţează prozaismul pentru a se despărţi în acest fel de poezia abstractă, iniţiatică, imnică a predecesorilor. Tinerii se întorc la limbajul realului cu o vie conştiinţă a farsei şi a livrescului. Ambiţia poetului tânăr de azi (în varianta Florin Iaru) este să atingă nivelul zero al scriiturii. Cu alte vorbe, să utilizeze cuvintele desfăcute, eliberate de învelişurile lor literare”. Şi în poemul De-a waţi ascunselea regăsim toate reflexele condiţionate ale postmodernismului. Titlul în sine e capabil să sugereze din plin învestitura parodică a enunţurilor, prin aluzia la energia electrică, asociată cu un scenariu ludic ce nu e lipsit de încărcătură simbolică. Secvenţa iniţială a poeziei desemnează liric un spaţiu al obscurităţii, al indistincţiei şi solitudinii. Regăsim şi aici poetica derizoriului, a obiectelor umile, învestite, însă, cu o aură de metarealitate, de infuzia metaforică („piaţa de flori a singurătăţii”) sau de citatul intertextual, ce aduce la suprafaţa memoriei poetice o sensibilitate eminesciană. Sentimentul de dragoste, ce îşi face simţită prezenţa în acest context e relativizat prin prezenţa ludicului şi a ironiei mai curând subtextuale („Criza energiei a alungat bulevardul 1 Mai/ la periferie./ N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;/ maşina 34, înhămată la şoferi singuratici/ îşi cîştigă existenţa./ În piaţa de flori a singurătăţii/ eu cînt o baladă/ la pianul mecanic/ femeii/ ce a coborît în întunericul/ acestui de-a waţi ascunselea./ Ea se sufocă fragilă/ în dragostea mea/ lipsită de viitor”).

Un amestec de elegie sentimentală şi de farsă lingvistică se străvede în versurile lui Florin Iaru, după cum fondul tragic, extrem de relevant pentru poetica acestui autor, este camuflat în spatele unor măşti textuale, al unei retorici combinatorii în care gluma, băşcălia, persiflajul şi badineria conturează o fizionomie carnavalescă şi un spectacol al deriziunii şi farsei lingvistice. Cabotinismul, jongleria verbală au ca revers rictusul melancoliei şi gustul amar al nonsensului unei realităţi cu sensurile dezactivate: „– Dă-mi energia electrică – suspină ea –/ dă-mi voltajul, dă-mi amperajul/ dă-mi parfumul electrizat/ din care m-am coborît pînă la tine!/ Maşina 34 nechează ducînd-o înapoi./ Ea/ de la geam/ nu ştie vai dacă să mă regrete/ nu ştie vai dacă să rîdă cînd mă vede urcat/ pe epava pianului din piaţa de flori şi dîndu-mă/ peste cap la plecare./«Îţi pare rău» mă acuză un om albastru/ cu suflete de vînzare./ «Îţi pare rău?» mă întreabă o femeie ruinată/ din dragoste pentru asfaltul autostrăzii./ «Îţi pare rău...» conchid vidanjorii, sentimentalii/ mînuind pompa, aspirînd canalul/ aruncînd cu becuri uscate după cotoii îndrăgostiţi./ «De ce să-mi pară rău?» răspund/ căzînd de pe pian/ mai funcţionează şurubul/ pinionul/ şi piuliţa/ mai bate/ roata maşinilor de cusut/ se învîrte/ cilindrul cu găuri se aprinde motorul/ de la flacăra/ inimii mele/ Nu-mi pare rău!/ Prietenii mei dorm pe acoperişuri/ prietenii mei dorm/ dar ar putea depune/ ceva în acest sens”. După feeria parodică din partea mediană, prin care limitele dintre real şi ireal erau puse sub semnul întrebării, iar imaginaţia poetului prefăcea ponderea obiectelor în imponderabil al ficţiunii lirice, poemul se încheie într-o notă de dezabuzare, de abulie a notaţiei unui real ce revine în cadrele lui referenţiale, în limitele  sale prozaice : „Mai bine ajutaţi-mă/ voi, vidanjorilor/ tu, femeie de autostradă/ tu, albastrule somnambul/ ajutaţi-mă/ să trag această grea perdea/ a camerei mele/ peste viziunea maşinii 34/ înhămată la şoferi singuratici/ şi care continuă continuă/ să îşi cîştige existenţa”. Forma poemului lui Iaru reiese dintr-o tensiune foarte bine orchestrată între libertatea imagistică şi o disciplină interioară ce dozează cu atenţie proporţiile emoţiei lirice, echilibrează distorsiunile şi recuperează efluviile de sentimentalism în retortele ironiei pure.

Problema cunoaşterii, a cunoaşterii lumii şi a istoriei nu a fost deloc străină poetului optzecist. Cu observaţia că e vorba de o cunoaştere relativizantă, circumspectă, blazată. Această particularitate e observată, între alţii, şi de Gheorghe Grigurcu: „Nici o «căutare», nici o ţintă, nici o perspectivă nu-l atrag cu adevărat, sensurile genuine îi rămân interzise. O blazare pe care au cultivat-o şi romanticii revine cu întreaga complicaţie moral-culturală a sfârşitului nostru de veac, dar, curios, nu pe un fond de vlăguire şi neputinţă, ci, dimpotrivă, pe unul de energie, de impetuozitate. Cunoscând (prea) multe, autorul nu se lasă complexat de cunoaştere”. Est etica e un poem al istoriei contemporane, travestită într-un tablou aproape idilic, în care personaje demonice ale ei, dictatori comunişti, sunt înfăţişate sub chipul unor bătrâni blajini, care îşi vând mărfurile ideologice la tarabele unor pieţe. Demontând resorturile şi mecanismele istoriei, poetul începe prin a-şi pune sub semnul întrebării şi al incertitudinii propria viziune suprarealist-ironică. În fapt, ambianţa poetică pe care o expune aici Florin Iaru este una absurdă, cu contururi fragile ori ireale ale obiectelor, cu relaţii improbabile dintre lucruri, cu un aer vag oniric, în care sintaxa lumii e articulată printr-un joc inexplicabil de forme, contururi şi imagini. Aglomeraţia obiectuală, cu dinamica ei aleatorie şi cu schimbările permanente de unghiuri şi perspective, epifaniile insolite, relaţiiile dintre cele mai bizare ce se stabilesc între text şi referent fac, cu toate, parte din recuzita dimoviană, pe care Florin Iaru o cunoaşte foarte bine. Un ingeniu asociativ cu rezonanţe absurde, un delir al imaginilor dau textului sugestia unei arhitecturi onirice, cu senzaţia de plutire ori de cădere persistentă ori subliminală, dar şi cu o conformaţie imponderabilă a imaginilor: „Ştiu că-i de necrezut, dar chiar azi dimineaţă/ l-am văzut pe Todor Jivkov cu legume în piaţă./ Era un cetăţean cumsecade, încîntat de ardei şi de roşii./ Lîngă el, Janos Kadar controla cocoşii,/ gîscanii, raţele, claponii, curcile la grămadă./ Nici nu părea să mă vadă,/ aşa cum explica, expert, preţul cu de-amănuntul/ lui Honecker ce-şi expusese smîntîna şi untul./ Lîngă tarabă, Brejnev Leonid, cu un succes nebun/ vindea carne tocată scoasă din tun,/ vindea puieţi de mesteacăn, ruseşti, veritabili./ La concurenţă cu Husak, păreau doi conetabili/ cînd cel de pe urmă, nu-l luaţi în tărbacă,/ vindea pulpă sau coapsă înmiresmată şi cehoslovacă./ Nici cumătrul Jaruzelski nu se lăsa mai prejos/ înconjurat de producţia mică a ochelarilor de os”.

Din acest caleidoscop relativizant-parodic al unei istorii ce îşi pierde amprenta demonică, pentru a fi învestită, în bună tradiţie ironică, cu atribute ale bonomiei şi „umanului” reiese şi alura ludică a versurilor lui Florin Iaru, pentru care realitatea îşi pierde conformaţia şi ponderea, istoria e deposedată de „tragism”, de sensurile gravităţii, pentru a-şi aroga o ţinută spectaculară. Un aer de gratuitate şi de improvizaţie pluteşte deasupra acestor personaje absurde ce-şi etalează produsele, zâmbetele şi instrumentele ideologice. E ca şi cum istoria şi eroii ei groteşti şi-ar fi pierdut consistenţa şi reperele ontice verosimile, transformându-se în reversul ei, un bâlci derizoriu, populat de saltimbanci şi păpuşari, de marionete situate în impasul unei nepotriviri totale între aparenţele înfăţişării şi esenţa propriei fiinţe. Tragism şi ludic, ficţiune şi referenţialitate, retorică a actului şi gratuitate, toate aceste polarităţi manevrează, deopotrivă, mecanismele textuale ale poemului lui Florin Iaru: „Toţi cumsecade, toţi cu faţă umană, toţi, deopotrivă,/ cuprinşi în aceeaşi cooperativă/ a lucrului bine făcut. Iar la loc de onoare/ trona încins în halat peticit, între sule, cosoare,/ un cizmar genial ciocănind cuişoarele./ Ştiu că-i de necrezut, dar lumea le zîmbea la piaţă/ iar ei zîmbeau lumii, verde, în faţă.// Şi peste verzeala zidurilor strălucea soarele”. Poem ce transcrie articulaţiile unei Istorii desacralizate, Est etica stă sub semnul farsei onirice şi al imaginii carnavaleşti al unei lumi ce-şi camuflează cu grijă distorsiunile şi incongruenţele, absurditatea şi grotescul, în rictusul „verde” al unor personaje delirante. Poezia lui Florin Iaru a fost privită, cel mai adesea, sub semnul inventivităţii lexicale, al sentimentalismului şi al fantezismului ironic. La acestea se mai adaugă numeroasele inserţii intertextuale, accentele vag onirice, inflexiunile suprarealiste, amestecul de grotesc şi sublim, de comic şi tragic, toate acestea trecute prin retortele unei discursivităţi ironice şi parodice. Un astfel de discurs polimorf, de o mare forţă a verbalizării, extrem de disponibil la avatarurile realului vădeşte, poate, o mare încredere în posibilităţile limbajului liric de a-şi asuma realitatea în toate contururile, manifestările şi înfăţişările sale. Sau trădează o neputinţă. E o mască a unui poet excedat de o lume în perpetuă metamorfoză sau poate e un refugiu în universul friabil şi recules al cuvântului, o încercare de exorcizare a unui univers în expansiune, ultragiant prin cantitatea de detalii pe care le oferă simţurilor.

Refuzul poeticului este, în viziunea lui Eugen Simion, o dominantă expresivă a acestor versuri: „Refuzul poeticului în poezie este vechi şi, cum ştim, s-a transformat cu timpul într-o poetică a refuzului. Procedeul a fost experimentat întâi de suprarealişti şi, în genere, de ceea ce numim azi vechea avangardă. Noua avangardă introduce un element inedit şi acesta ar putea fi numit printr-un concept din sfera lingvisticii: intertextualitatea. Textul poetic este gândit ca o ţesătură de texte, invenţia poetică se bazează pe o memorie culturală în care s-au imprimat mai multe rânduri de lecturi. Poezia cea mai inocentă (aşa-zisa poezie a inimii) se naşte din altă poezie şi emoţia cea mai sinceră are în spatele ei o Carte. Florin Iaru pune în această nouă poetică a derizoriului un suflet  sentimental şi un spirit jucăuş, parodic, hotărât să ia totul în răspăr şi, în primul rând, poezia”. În poezia Adio. La Galaţi (titlul e parodic, cu trimitere la Grigore Alexandrescu) inserturile intertextuale şi inflexiunile ironice sunt extrem de evidente. Atmosfera şi tonul caragialian, juxtapunerea grăbită de obiecte, universul eteroclit şi ambianţa carnavalescă sunt particularităţile cele mai elocvente ale viziunii şi ale stilului. Atmosfera poetică e dominată de senzaţia de căldură copleşitoare, sub impulsul căreia obiectele îşi fluidizează contururile, formele se dizolvă, lucrurile cad într-o lentoare apocaliptică. E un loc unde nu se întâmplă nimic, unde evenimentul adastă, fapta e în aşteptare („Căldură mare tropăită de trupe terestre/ Se răsuceau creioane leneşe în ascuţitori clemente/ Soarele arunca pisici de sudoare-n ferestre/ Zidurile abureau peste creiere lente// Aşteptam să se-ntîmple ceva/ Căldura scîrţîită/ pompa gaz ilariant în butoiul tristeţii/ Rămîneau sălbaticii să tocească versiunea ascuţită/ Creşteau urechi şi rapoarte pe toţi pereţii”). Discursul liric este, în continuare, sincopat, cu notaţii eliptice, întretăiate, cu enunţuri intermitente şi cuvinte scrise pe jumătate, poetul căutând să înregistreze, cu fidelitate parodică, vorbirea cotidiană, ticurile de limbaj ale semenilor, inerţiile de gândire şi de rostire pe care le auzim şi le intuim în viaţa de zi cu zi: „Da da. Intraţi. Poftim. V-am spus că sînt singur.../ ştiţi... pentru mine... femeile... desigur... desigur să ridicăm patul/ nici nu mai fac gălăgie de-un an, de cînd am vîndut-o după dulap?/ E praful. În dosare? Hîrtie de scris. Chiar o folosesc la/ scris poezii. Astea sînt bonuri adeverinţe certificate/ de la frigider de la cuier de la călcatul de fier/ n-am nici o femeie n-am/credeţi că sub covor/ unde parchetul e mai uşor (e din cons) ceva undeva prin casă/ ziceţi că vă miroasă? E din construc/ am tăcut am înţeles/ sînt sincer vă jur vă dau cuvîn/ e o simplă lampă cu abajur.../ Ce femeie? Sertarul e gol – unde ce să ascund? Vă ascult/ Am înţeles/ să trăiţi. Dar, ştiţi, am o sticlă două de bere/ dacă... văă... face plăcere...? Am să mă potolesc da da./ Să trăiţi să trăiţi. Vă salut!“

Comedia limbajului se travesteşte în poezia lui Florin Iaru într-un joc lingvistic în care regăsim o sumedenie de scriituri, de forme lexicale, de turnuri ale frazei din cele mai deconcertante registre. Cuvinte argotice, neologisme, enunţuri redundante ori, din contră, eliptice, se întâlnesc în acest puzzle poetic, cu alcătuire distorsionată, în care fragmentarismul e norma de structurare lirică privilegiată. Redarea limbajului cotidian vizează însă nu doar limbajul unei categorii umane ori sociale, ci chiar ideolectul, limbajul individual, cu particularităţile lui cele mai subtile: „Să mă-nţelegi, don florin (m-a oprit pe scară) care şi eu/ am fost tînăr care numa nevastă-mea zice – io am două fete/ aşa-i, don florin, două care io vrusesem băiat – d’aia am luat-o/ să facă şi a fost fată, a doua tot fată, ptiu! că mi-ar fi plăcut/ şi mie o fufă, un dans, o petrecere cu lăutari – da şi dumneata/ cu toate cinci faci baie şi ne inundă, hai lasă –/ mi-a spus mie cineva că le-a văzut – zbenguitele-n cadă/ prea multe – care şi eu ştiu mă-nţelegi ce e aia!/ Ce era să scriu în declaraţie!? Că zicea:vezi-ţi de treabă,/ le-am văzut io! Io de ce nu? De ce să ne le...?/ Că muierea-i a dracu! Am bani, bani... don florin, o facem?/ Le dau şi-o sută dacă mă lasă... Să-ţi facă nevasta fată!/ Ce zici? Mai încerc o dată?”. Existenţa însăşi nu e nimic altceva decât o sumă de măşti lingvistice pe care fiinţele umane şi le însuşesc, în virtutea cărora trăiesc şi (re)acţionează. Alibiul vidului existenţial e tocmai această tiranie a limbajului, în toate formele şi manifestările sale, după cum viaţa trăită prin procura verbului stă sub semnul ficţionalului. Periplul eului liric prin existenţa „care se vieţuieşte” seamănă, tocmai de aceea, cu o incursiune în imaginarul cel mai desprins de concret; confesiunea însăşi e, din acest punct de vedere, una ficţionalizată, imaginară, produs al unei memorii culturale şi în mult mai mică măsură una biografică. Finalul poeziei aduce cu sine un ton de amărăciune trucată, o vervă a scepticismului, o dezabuzare sceptică: „Mai bine bogat şi cinstit decît... asta... mai bine hoţ şi cinstit.../ ptiu! mai bine sărac şi bogat... mai bine, mai bine.../ Mai bine despre poezie să vorbim, despre/ această inutilă amărăciune./ Şi să ne spunem adio/ pînă cădem sub masă cu conştiinţa datoriei împlinite“. Florin Iaru e un poet ce şi-a propus să demistifice orice formă de retorică, prin excluderea solemnitatăţii şi a dogmatismului expresiv din spaţiul poemului. În cea mai mare parte, poemele sale sunt, în această privinţă, exemplare.

Repere bibliografice

Romulus Bucur, Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii ’90, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2000; Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999; Al. Cistelecan, Top-ten, Ed. Dacia, Cluj, 2000; Mircea A. Diaconu, Poezia postmodern㸠Ed. Aula, Braşov, 2002; Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Ed. Aula, Braşov, 2001; Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1996; Radu G. Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1993.