Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Adrian Păunescu, 70

        de Jean Băileşteanu

Pe 20 iulie, Adrian Păunescu, pe care eu l-am socotit  tot timpul ca pe o adevărată forţă a naturii, ar fi împlinit 70 de ani. Şi tot pe 20 iulie, fratele meu, Fănuş Băileşteanu, ar fi împlinit 66 de ani. Chiar dacă amândoi au fost olteni de pe Desnăţui, chiar dacă erau născuţi în aceeaşi zi de lună, n-au fost apropiaţi. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Pe Adrian Păunescu l-am întâlnit de multe ori şi am dat mâna sau am schimbat doar câteva vorbe, dar mai mult, împreună, n-am stat decât într-o singură noapte.

Prin 1975 – 1976 (îl văzusem până aci doar de vreo două, trei ori), am primit, nu mai ştiu de la cine, o invitaţie cu care să particip la un spectacol al Cenaclului „Flacăra”, la mare modă şi la mare căutare, după cum se vorbea, în sala Filarmonicii din Craiova. Toată lumea vorbea de acest cenaclu, era ceva nou pe scena românească şi m-am bucurat când am aflat că pot participa şi eu.

Sala Filarmonicii era arhiplină, iar pe rândurile din faţă era aşezată toată conducerea de partid şi de stat a judeţului Dolj, în frunte chiar cu primul secretar. Eram tare nerăbdător, după câte auzisem,  să văd şi eu un spectacol cu totul nou pentru mine, deşi teatrul îl frecventam de la 14 ani, un spectacol plin de poezie şi muzică, încărcat de patriotism, patriotism care, chiar de la început, se confunda cu ceauşismul, condus de marele bard de la Bârca, desnăţuian de-al meu (de, patriotism local!), care devenise aproape mai popular la un moment dat decât Ceauşescu. Oricum, mari ştabi de la judeţele patriei îi făceau toate poftele, ba erau în stare să-i pupe şi mâna, dacă le-o cerea. Numai că, pentru mine, începutul acelui singur cenaclu „Flacăra”, la care am participat, a fost catastrofal.

Spectacolul s-a deschis cu laude peste laude la adresa lui Ceauşescu, cu poezii şi cântece închinate conducătorului mult iubit şi, din cinci în cinci minute, Adrian Păunescu ne scula în picioare pe toţi cei din sală să cântăm în cor diferite refrene sau să strigăm lozinci. Săreau ăia de la partid în sus, când li se făcea semnul, şi, după ei, toată sala, de parcă le-ar fi pus cineva nu ştiu ce ace sub fund.

N-am rezistat mai mult de-o jumătate de oră, m-am ridicat de pe scaun şi-am plecat dezamăgit acasă. Mult mai târziu, mi-am dat seama, sau asta era scuza de după Revoluţie, că, tot ce e posibil, dacă nu făcea şi lucrurile astea, cenaclul n-ar fi putut funcţiona sau el, Adrian Păunescu, n-ar fi putut spune, vezi Doamne, nişte adevăruri. Dar alţii au putut şi fără compromisuri. Şi-au fost destui. Mie, oricum, îmi pare rău c-o spun, mi s-a părut o umilinţă a demnităţii mele. A lui nu mă interesa. Mă dusesem acolo să privesc un spectacol, nu să cânt sau să recit. Dacă era să cânt, mă făceam cântăreţ şi cântam numai ce-mi plăcea, nu ce mi se impunea, dacă era să recit, mă făceam actor.

Cum spuneam, nesuportând… parada, am plecat acasă şi n-am mai participat niciodată la… vestitul (ăsta era adevărul, era vestit!), cenaclu „Flacăra”. Mai mă uitam, după aceea, din când în când la televizor, din curiozitate (oricum, nu eram părtaş), şi doar atât.

Cu toate astea, mi-am dat seama că Adrian Păunescu avea, de la natură, o extraordinară putere de a mobiliza lumea şi de a o manipula cum dorea aproape de ceea ce s-ar putea spune hipnotizare. Eu aş îndrăzni să-l numesc  chiar un fel de Rasputin al României. Sunt şi similitudini: ascensiunea lui Rasputin a culminat cu căderea ţarismului. Ascensiunea lui Adrian Păunescu a culminat cu căderea ceuşismului. Amândoi, înaintea căderii conducătorilor, au trecut pe linie moartă. Rasputin a fost omorât, Păunescu, mai norocos, a fost interzis şi de la „Flacăra”, şi să mai apară în public.

Păunescu dădea de înţeles că e mâna dreaptă a lui Ceauşescu şi asta înfricoşa. Prin felul lui ferm de a fi, cu statura sa impozantă şi cu o privire care te băga-n pământ, te făcea să tremuri de emoţie indiferent cine-ai fi fost.

Îl iubeam ca poet şi publicist, mai ales după Mieii primi,  Fântâna somnambulă,  Istoria unei secunde,  Repetabila povară,  De la Bârca la Viena…, dar, timid, cum eram,  aveam o teamă imensă de el şi, totdeauna,, în situaţia când ajungeam faţă-n faţă, ne salutam doar şi încercam să-l evit. Preferam să-l citesc şi să-l cunosc din ceea ce scria, nu ca persoană. Era mult prea impunător, mult prea sigur de el. Nu mi-am dorit să-i fiu aproape, cum se-nghesuiau atâţia, dornici de a primi ajutorul său pentru a deveni glorioşi. Ca dovadă, mulţi dintre cei lansaţi de el, după Revoluţie i-au întors spatele. Urât din partea lor, fiindcă Adrian Păunescu nu-i luase la cenaclul său cu harcanul. Ei se dădeau de ceasul morţii să fie primiţi.

Dup㠄evenimentul” de la Ploieşti, când i s-a dat… cartonaşul roşu, mă pomenesc într-o zi cu doi prieteni, Ioan Lascu, pe atunci director la Casa de Cultură a Tineretului, şi cu poetul Constantin Preda, că vin la mine şi mă roagă să merg cu ei cu maşina mea şi să-l aşteptăm pe poet, care urma să vină de la Bucureşti, în dreptul borcanului miliţianului, cam pe unde este Metro acum. Vorbiseră la telefon şi trebuia să ne întâlnim seara cu el, după ora 22,00, fiindcă era vară şi foarte cald şi el nu suporta căldura. Pe atunci maşinile n-aveau aer condiţionat.

Pe la 21,30, ne-am înfiinţat în dreptul borcanului, unde se stabilise întâlnirea, s-aşteptăm.  Cum am parcat maşina, cum miliţienii au şi sărit pe noi şi ne-au luat în primire, că de ce am oprit acolo, ce urmărim, ce gânduri avem şi ce vrem să punem la cale. Le-am spus că îl aşteptăm pe Adrian Păunescu de la Bucureşti, dar nu ne-au crezut. Ne-au controlat la acte, la portbagaj, ce mai, ne-au scotocit maşina mai rău ca la vamă.

– Dom‘ne, chiar vă întâlniţi cu Adrian Păunescu? ne tot chestionau miliţienii neîncrezători.

– Da, dom‘ne...,  le răspundeam noi, nu plecăm de-aici până nu vine… E pe drum… Aveţi răbdare şi-o să vă convingeţi că nu vă minţim…

– Ai, bă, lăsaţi-ne cu vrăjeala…, se arătau tot mai neîncrezători miliţienii, probabil şi din cauza tinereţii noastre. Aveţi voi întâlnire cu Adrian Păunescu! Ce să spunem…  Oricum, de-aici nu mai plecaţi până nu se adevereşte ce spuneţi…

– Dar ce-am făcut? am intrat şi noi în vorbă mai aprins cu ei. Suntem infractori? Ne-aţi prins cu ceva? N-avem voie să oprim maşina aici? Ce ne trataţi ca pe nişte borfaşi?

– Mutaţi maşina mai încolo de lângă obiectivul organului…

Ne-am supus ordinului, ce mai, eram suspecţi, din punctul lor de vedere, după cum ne-au controlat apoi maşina şi la starea tehnică. Dacă merg toate stopurile, farurile, frânele… Ne-au pus să ridicăm şi capota, să vadă dacă n-avem ceva ascuns pe la motor. Ce mai, numai că nu ne-au dezmembrat-o. În cele din urmă, s-au lăsat păgubaşi:

– Bine, mă, o fi şi cum ziceţi voi, dar parcă nu credem… Vom vedea… Dacă nu e aşa, o s-o-ncurcaţi rău… La miliţie o să dormiţi în noaptea asta… Că voi, precis, vreţi să puneţi ceva la cale…

I-am lăsat în pace lângă maşină şi am trecut pe partea cealaltă a drumului. Deja se făcuse întuneric şi chiar începuse să ne ia frica de cum ne descurcăm cu miliţienii dacă cumva Adrian Păunescu nu mai vine. Au trecut şi ei drumul după noi, nu ne scăpau din ochi.

La un moment dat, un ARO, ce venea dinspre Bucureşti, încetineşte viteza şi opreşte în dreptul nostru. Erau Adrian Păunescu, în dreapta, Andrei, la volan, iar în spate, scriitorii basarabeni Nina Josu şi Arcadie Suceveanu. Dacă mai ţin bine minte, cred că era şi doamna Carmen.

Miliţienii, când Adrian Păunescu a deschis portiera, mai, mai să intre peste el în maşină, că nu se vedea bine din cauza întunericului.

– Sunteţi tovarăşul Adrian Păunescu?

– Ce e, mă, vrei să intri peste mine în maşină să te iau în poală?  Da, sunt Adrian Păunescu… Priveşte-mă bine…

– Să trăiţi, să trăiţi! au salutat ei după ce s-au convins. Ne  bucurăm să vă cunoaştem şi poate într-o zi ne daţi şi nouă un autograf… Suntem bucuroşi să vă cunoaştem…

– Bine, le-a zis Păunescu şi nu i-a mai băgat în seamă, iar ei, după încă o plecăciune până la pământ, s-au întors smeriţi în… borcanul lor.

A coborât greoi din maşină, îl durea tare rău o măsea, a dat mâna cu noi, ne-a făcut cunoştinţă cu poeţii basarabeni pe care voia, a doua zi, să-i plimbe pe Valea Dunării, iar noi să-i însoţim. Unul dintre noi, nu mai ştiu care, Lascu sau Preda, i-a zis să-şi rotească o mână din umăr de mai multe ori şi o să-i treacă.

Poetul n-a ezitat şi a încercat exerciţiul ăsta vreun sfert de oră, dar fără izbândă. Până la urmă, am hotărât să mergem la stomatologia din Calea Bucureşti, era şi-n drumul nostru, care era deschisă şi noaptea. A zăbovit acolo mai bine de o jumătate de oră, după care a ieşit de la dentist liniştit.

În tot acel timp de aşteptare, poeţii basarabeni s-au dat jos din maşină şi nu-şi mai luau ochii uimiţi de pe cer şi de pe clădirile oraşului.

– Aţi mai fost la Craiova? l-am întrebat atunci pe Arcadie Suceveanu.

– Nu, domnule Băileşteanu, sunt pentru prima dată în ţara mea…

Nu mi-aş fi închipuit niciodată să aud asemenea cuvinte, pe loc am încercat să mă gândesc care ar fi reacţia mea dacă eu aş fi fost în locul lui, şi mi s-a ridicat părul pe mine. Tocmai de aceea, mi-am dat seama pe loc, Adrian Păunescu le făcuse invitaţia, ca să le arate ţara.

– Dar traiul (era ceva care ne interesa pe toţi), nu m-am putut eu abţine, cum e pe la dumneavoastră? am îndrăznit eu după ce am intrat mai mult în vorbă. Tot ca pe la noi?

– Lipsuri de tot felul, magazine goale, ca şi aici, iar băutura s-a scos de tot. Nu mai găseşti o sticlă de ceva în magazine nici să tragi cu tunul…

– Şi ruşii ce fac? am început eu să râd.

– Mai nou, mi-a povestit în noaptea aceea Arcadie Suceveanu, cumpără cremă de ghete, o întind pe felia de pâine ca pe marmeladă, după care o răzuiesc şi mănâncă apoi pâinea îmbibată cu ce rămâne din cremă…

Între timp, a ieşit Adrian Păunescu din policlinică bine dispus, că-i trecuse durerea de măsea, cum spuneam:

– Să zicem că am scăpat de durere… Cât m-o ţine…

Ne-am urcat în maşini şi am plecat la Ioan Lascu acasă unde fosta soţie, actriţa Mirela Cioabă, pregătise o sumedenie de bunătăţi. Avea până şi pepeni verzi (lubeniţă), mult apreciaţi de poet.

Toată noaptea aceea, până dinspre ziuă, am mâncat, am băut, am discutat despre tot felul de lucruri, numai despre politică nu, iar Adrian Păunescu, tot timpul, suspecta… suspicios cu privirea diferite puncte ale casei şi pe noi, bineînţeles. La un moment dat, a sărit ca ars de pe scaunul din capul mesei, unde-l rugasem să se aşeze:

– Unde e Andrei?! Unde e Andrei?! tot întreba el aproape speriat şi a început să caute prin casă.

Era o noapte cumplit de caldă şi băiatul ieşise afară fără să spună, să se mai răcorească. Mi-am dat seama atunci, cât era el de Marele Păunescu, că se temea şi el de Securitatea lui Ceauşescu, deşi îi făcuse atâtea şi atâtea sevicii. Pe loc, în gând, mi-au şi venit vorbele lui Maiakovski: ,,Nu trageţi în mine, tovarăşi!”.

S-a mai liniştit după ce a apărut din nou în casă Andrei, iar spre dimineaţă au plecat cu ARO spre Bârca. Trebuia să mergem şi noi, dar timpul şi obligaţiile de serviciu nu ne-au permis.Dacă nu mă înşel, doar Constantin Preda l-a însoţit la Bârca şi pe Valea Dunării.

De-atunci l-am mai întâlnit pe poet în multe locuri dar, cum spuneam la început, fiindu-mi pur şi simplu teamă de el, după salutul cuvenit, mă retrăgeam discret şi încercam să-l evit. Mi se părea un colos, un munte de om (‘nalt la stat, mare la sfat...), un mare artist şi chiar mă jenam să-i stau în preajmă. Era un om imprevizibil în reacţii, prea sigur de el (tot timpul se manifesta de parcă ar fi fost singurul care le ştia pe toate – adevărul era că şi ştia foarte multe şi-avea o memorie de te cutremura –  , singurul deţinător al adevărului absolut şi care nu se îndoia de nimic), şi, de aceea, preferam să stau cât mai departe. Ce mai de ici, de colo, îi plăcea să dicteze, şi de-aia îl şi plăcea probabil pe dictator. Dar nu numai de-asta. În ceea ce mă priveşte, urmam vorba aceea românească, pe care am încercat s-o respect toată viaţa, că din faţa şefului şi din spatele calului să fugi totdeauna... Deşi Adrian Păunescu nu mi-a fost niciodată şef. Şi poate şi pentru faptul că-mi erau foarte familiare spusele lui Brâncuşi şi le respectam cu sfinţenie:  „la umbra copacilor, iarba nu creşte...”

Ceea ce nu s-a întâmplat, bunăoară, cu Marin Sorescu, pe care l-am cunoscut mult mai bine, ba chiar m-am bucurat de prietenia lui. Firi diferite.

Se spune că într-o zi, Adrian Păunescu, în mare vogă, cum a fost cam tot timpul, trecând grăbit pe la sediul Uniunii Scriitorilor, fiind de faţă şi Nichita Stănescu, un apropiat l-a întrebat:

– Care sunteţi mai mari poeţi, tu sau Adrian Păunescu?

Răspunsul lui Nichita a fost pe măsură, răspuns cum numai el putea să-l dea:

– Adrian Păunescu e cel mai mare poet în viaţă! Eu sunt mai mare poet în moarte...

Trecând peste toate acestea, Adrian Păunescu rămâne un mare poet şi după moarte, a fost, într-un fel, ca o prelungire a mesianismului liric început de Octavian Goga, cum s-a mai spus, de altfel. A făcut şi mult bine: a lansat poeţi, cântăreţi de mare talent de care, poate, dacă n-ar fi fost el, n-ar fi auzit nimeni... Prin Cenaclul  „Flacăra” a reînviat vechile colinde româneşti, date pe linie moartă la un moment dat, vechi cântece patriotice, mult îndrăgite sufletului românesc, de asemenea, interzise o bună perioadă de timp, a mobilizat tineretul, în special, şi l-a atras către cultură (nici nu avea alte variante, dar, oricum, era o altă deschidere faţă de astăzi –mai se şi învăţa la şcoală–, când tineretului de azi, în mare parte a lui, i s-a luat dreptul la învăţătură prin diferite metode, iar el, tineretulul, nu mai are în faţa ochilor alt ideal de viaţă  decât bani, droguri, cluburi, prostituţie...

Cu toate astea, pentru că i-a făcut jocuruile lui Ceauşescu, Adrian Păunescu, la Revoluţie, a fost huiduit. Nu ştiu dacă merita, văzând astăzi vremurile care au venit peste noi, deşi Adrian Păunescu şi-n aceste vremuri... s-a descurcat, dar el rămâne, indiferent de vremuri, un mare patriot, un mare poet şi orice istorie literară care s-ar mai scrie, nu poate să-l ocolească. Şi a mai făcut un lucru care nu trebuie uitat. Fiind şef al Comisiei de Cultură din Senatul României, a susţinut cu ardoare acordarea de pensii pentru membrii uniunilor de creaţie. Legea e bună, într-un fel, dar nu în totalitatea ei. Fiindcă un politruc cu funcţii mari în partid sau în Securitate, intrat pe uşa din dos a uniunii de creaţie, fără nicio valoare artistică, mai ia, ca... artist făcut şi nu născut, jumătate din pensia, şi-aşa destul de mare, cu care a ieşit de la stat. Pe când un artist adevărat, care şi-a dedicat toată viaţa actului artistic, e muritor de foame. Ia jumătate din nimic.

Ştiu, e greu să judeci valoarea, ca să poţi acorda pensie în funcţie de asta, şi mai ales în artă când aproape totul e relativ, fiindcă numai timpul poate fi judecătorul suprem, dar o pensie fixă pentru toţi cred c-ar fi fost mult mai echitabil.

Oricum, îi datorăm multe lui Adrian Păunescu care, pe 20 iulie, ar fi împlinit 70 de ani şi, sunt sigur, mai avea multe de spus. Dumnezeu să-l odihnească, fiindcă pe lumea asta nu prea a avut timp de odihnă la cât de activ era, iar amintirea fie-i veşnică, şi fără nicio îndoială că-i va fi, fie că vrem, fie că nu vrem, fiindcă Adrian Păunescu, cu toate ale lui, a fost unic, un personaj cu totul şi cu totul aparte al literaturii române şi nu numai.

Nr. 07 / 2013
CONGRESUL NAŢIONAL DE POEZIE-ediţia a V-a

DECLARAŢIE

REZULTATELE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE „PORNI LUCEAFĂRUL…”

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (1996)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (38)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Despre confesiune în poezia religioasă
de Adrian Popescu

De ce-aş alege albul?
de Nicolae Prelipceanu

O poezie civică *
de Gheorghe Grigurcu

Oman – ţara care locuieşte într-o carte
de Ioan Es. Pop

De-a poeziaproza
de Paul Aretzu

Arta memorialistului*
de Irina Georgescu

În vizită acasă la greieri
de Toma Grigorie

O epopee distopică
de Ioana Dinulescu

O lume în pagini
de Dan Ionescu

Viaţa pe hîrtie
de Daniela Firescu

Puncte de vedere cu Virgil Mazilescu
de Constantin M. Popa

Lumi de departe ...
de Florea Miu

Poezie
de Constantin Abăluţă

Poem
de Gabriela Gheorghişor

Poeme
de Liviu Ioan Stoiciu

Florin Iaru. Recursul la ironie
de Iulian Boldea

Banalitatea răului
de Ioan Groşan

Poeme
de Vlad A. Gheorghiu


de Lavinia Nechifor

Scrisori culturale
de George Stanca

Claude Simon – romanul pictural
de Maria Tronea

Revista revistelor

Bismarck, Richelieu, Machiavelli - trei figuri herodotice în gândirea strategică
de Ştefan Vlăduţescu

Adrian Păunescu, 70
de Jean Băileşteanu

Iulian Segărceanu şi spontaneitatea studiată a gestului plastic
de Florin Rogneanu

Premiile revistei Luceafărul de dimineaţă

In memoriam Alexandru Muşina

Poeme
de Mariano Baíno

© 2007 Revista Ramuri