| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Mânăstirea şi academia de sub asfaltde Luiza BarcanÎn timp ce ultimele mărturii ale Bucureştiului de odinioară sunt şterse de pe faţa pământului în numele eternei sistematizări care, de mai bine de trei decenii, mutilează capitala României, vestigiile oraşului medieval ies la suprafaţă, ori de câte ori, dintr-un motiv sau altul, se sapă în Bucureştiul istoric. Poate, spre a ne aminti că oraşul de astăzi nu s-a înălţat pe teren viran. Ci, adesea, pe ruine şi pe oasele înaintaşilor. Bucureştiul a fost şi rămâne o problemă dintre cele mai complicate, nici pe departe rezolvabile, cât timp alte interese decât păstrarea unei identităţi a oraşului au primat şi vor prima. Pe Lipscani, ultima rămăşiţă pe care ne-a mai lăsat-o Ceauşescu din vechia capitală, săpătura arheologică ocazionată de aşa zisa reabilitare a zonei istorice a scos la iveală în ultimii ani multe vestigii interesante şi destul de bine conservate. Se vorbea despre o casetare a acestora, astfel încât ele să fie protejate şi în acelaşi timp vizibile de la nivelul de călcare actual. Într-adevăr, din cât e Lipscaniul de lung, o porţiune de circa trei patru metri pătraţi, în faţa Băncii Naţionale, a fost astfel inclusă în circuitul cultural al capitalei. Peste restul de săpătură s-a aşternut din nou pământul. Şi, evident, uitarea. Totuşi, cea mai recentă şi mai spectaculoasă descoperire arheologică s-a petrecut recent sub ochii noştri, în chiar inima Bucureştiului, la kilometrul zero. Pe locul unde se aflau până nu demult statuile de la Universitate, cercetarea arheologică, impusă de necesitatea construirii unei banale parcări, a scos la iveală vestigiile mânăstirii brâncoveneşti Sfântul Sava, ale Academiei Domneşti cu acelaşi nume, prima unde s-a predat în româneşte, ale cartierului de case din mahalaua Sfântul Sava. Şi, în plus faţă de aceste monumente îngropate în centrul urbei, arheologii au mai găsit intacte, pe acelaşi areal, două cimitire, unul din secolul al XVII-lea şi celălalt din secolul al XIX-lea. Cartierele sau mahalale Bucureştiului medieval, cum se numeau ele odinioară, erau concentrate în jurul mânăstirilor şi al bisericilor. Nu altfel stăteau lucrurile cu mahalaua ale cărei vestigii au ieşit de curând la lumină. În vecinătatea sfântului lăcaş ce purta hramul Sfântului Sava, refăcut de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu în anul 1709, pe locul unei mai vechi biserici, au trăit oameni şi tot în vecinătatea lui, aşa cum o arată acum cele două cimitire dezgropate, şi-au găsit pacea de veci bucureştenii de atunci. În proximitatea mănăstirii au fost descoperite şi mormintele călugărilor trăitori în acest aşezământ creştin. Până nu demult, călcam neştiutori peste cele două cimitire suprapuse, ascunse şi ele sub asfalt. Osemintele dezgropate de arheologi au fost cu grijă inventariate şi trimise spre cercetare la institutul de antropologie, urmând ca după aceea ele să fie creştineşte reînhumate, într-un loc special ales, la mică distanţă de prima lor locaţie. Pe baza monedelor şi a obiectelor găsite în cele 160 de morminte deja cercetate, arheologii au stabilit că vechimea primei biserici existente aici e mai mare cu un secol, ea provenind de la jumătatea veacului al XVI-lea. Şeful şantierului arheologic de la Universitate, dr. Gheorghe Mănucu-Adameşteanu, mi-a mărturisit că se ştia destul de bine locul unde se aflau mânăstirea Sfântul Sava şi Şcoala Domnească, dar că amploarea descoperirilor depăşeşte totuşi orice aşteptare. Şcoala de la Sfântul Sava a fost înfiinţată de Şerban Vodă Cantacuzino, la sugestia fratelui său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea era deschisă tinerilor din întregul orient şi se studia aici, iniţial, în limba greacă. Mai târziu, Constantin Brâncoveanu decide înfiinţarea Academiei Domneşti în clădirile vechii mânăstiri Sfântul Sava. În 1707, domnitorul spunea: Ne-am hotărât a întemeia o şcoală înaltă de obşte pentru şcolari localnici şi străini în Bucureşti. Instituţia dăinuie. În perioada fanariotă ea primeşte numele de Academia Domnească Grecească şi devine cea mai importantă şcoală a românilor, unde veneau să studieze tineri din întreaga Europă de sud-est, din Asia Mică, Siria, Palestina şi Egipt. După toate probabilităţile, hramul mânăstirii ridicate de Constantin Brâncoveanu în inima de astăzi a capitalei este cel al Sfântului Sava cel Sfinţit, nevoitor în pustia Iudeii. Există, în acest sens, câteva argumente pertinente. Din veacul al V-lea, când a fost ctitorită, şi până astăzi în mânăstirea cu hramul Sfântului Sava, de pe Valea lui Iosafat, se slujeşte neîncetat, iar începând din secolele 16-17 şi până în prezent, se nevoiesc la mânăstirea de pe locurile sfinte şi călugări români. Legăturile domnitorilor şi mitropoliţilor din Ţara Românească şi Moldova cu lavra Sfântul Sava din Pustia Iudeii au fost mereu foarte strânse. În epoca medievală, mai multe metocuri româneşti au fost închinate acestui sfânt lăcaş. În inima capitalei, pe lângă ruinele acestor două instituţii medievale fundamentale, biserica şi şcoala, au fost dezvelite şi vestigiile vechiului cartier fondat în jurul mânăstirii. Ziduri şi bolţi de cărămidă roşie, frumos zidită, se întind pe toată suprafaţa terenului de vizavi de Universitate. În 1869, construcţia bulevardului Carol I şi a Universităţii bucureştene de astăzi determină demolarea Mânăstirii Sfântul Sava şi a Academiei Domneşti. Arheologii au reuşit să dezvelească doar o treime din ruinele bisericii mânăstirii Sfântul Sava. Celelalte două treimi se află, din nefericire, sub bulevard. Există, în acest moment, măcar intenţia ca vestigiile întregii mânăstiri să fie scoase la lumină, conservate şi puse în valoare. Viitoarea săpătură sub bulevard, prilejuită de crearea unui nou tronson de metrou, ar putea transforma în realitate această intenţie. Din câte am discutat cu arheologii, am înţeles că peste întregul sit recent descoperit se va aşterne o frumoasă parcare, doar zidurile mânăstirii urmând să fie protejate şi lăsate la vedere. Din nefericire, o descoperire de o asemenea importanţă s-a făcut în România, şi nu în Italia, Franţa, Spania, Grecia, ori o altă ţară civilizată, care ar fi ştiut cum să-şi valorifice şi nu să-şi ucidă trecutul, de dragul betonului şi al sticlei. |