Volumul Conspiraþiile imposibile (Cartea Româneascã, 2007), reprezentând debutul ca romancier al clujeanului Adrian Petrescu, este un hibrid de prozã realistã ºi prozã psihologicã în care, sub pretextul unei poveºti de dragoste dintre protagonist, Adrian, ºi portugheza Carolina, se contureazã o imagine „la rece” a României contemporane, aºa cum se vede aceasta din redacþia unui ziar de provincie. În ceea ce priveºte componenta realistã, frapeazã detaºarea cu care Adrian Petrescu reuºeºte un tablou vast ºi detaliat cu minuþiozitate, în acelaºi timp, cãci e greu pentru cineva care scrie despre realitatea în care trãieºte sã nu încline fie spre registrul ironic, aºa cum face Florin Lãzãrescu în Trimisul nostru special, fie înspre cel grav, cum se întâmplã în piesele din volumul Teatrul uitat al lui Liviu Ioan Stoiciu. Menþinerea în echilibru, o probã foarte grea pe care tânãrul scriitor o trece cu brio, o putem lua drept un pariu cu sine al autorului, de vreme ce acesta riscã sã-ºi înceapã romanul într-o manierã strident balzacianã, atrãgând astfel atenþia asupra formulei: „Într-o searã liniºtitã de varã, aproape de sfârºitul anului universitar, un tânãr de 24 de ani se strecura prin mulþimea de studenþi care aºteptau sã intre la cursuri în faþa Facultãþii de Arheologie.” „Rãceala” acestui realism surprinzãtor ºi – am fi crezut – desuet în zilele noastre este compensatã de dimensiunea cealaltã, psihologicã, prin care autorul dezvãluie cele mai ascunse gânduri ale personajelor, frãmântãrile ºi revoltele lor mocnite, care-i transformã pe toþi în cele din urmã în niºte fiinþe schizoide ºi în niºte perdanþi, tocmai pentru cã nu reuºesc sã comunice onest, sã spunã ce cred cu adevãrat, sã fie sinceri cu sine.

Planurile acþiunii sunt multiple ºi întretãiate: Adrian ºi Carolina îºi povestesc unul altuia evenimente importante din viaþa lor – relaþia lui Adrian cu Laura, fosta iubitã, aventurile lui Porfirio, tatãl Carolinei, intrat într-o sectã criminalã, viaþa de ziarist a lui Adrian la ziarul local Adevãrul nou, intrigile de redacþie, relaþia redactorului-ºef cu un senator omnipotent pe plan local. Poveºtile se completeazã, ºerpuiesc una pe lângã cealaltã, se intersecteazã: felii de viaþã nude, comentate din off de personaje, în special de Adrian. Avem astfel în faþã douã realitãþi: pe de o parte, evenimentele ºi replicile personajelor, relatate de un narator obiectiv, ºi pe de alta, gândurile lor, inserate cu italice în corpul poveºtii propriu-zise. De aici rezultã o veritabilã coliziune între acþiunile exterioare ºi resorturile intime ale eroilor, cu implicaþii amar-tragice.

Adrian Petrescu îºi începe romanul strecurând un mic truc: dupã ce petrecuse un an împreunã cu Carolina, care venise în România cu o bursã de studii, la plecarea acesteia, Adrian (personajul) îi dãruieºte un jurnal, care înþelegem cã va fi o parte importantã din materia romanului pe care-l avem în faþã. Aventurile sale la redacþie, alãturi de colegi congeneri ºi un ºef care avusese experienþa gazetãriei sub comunism, dar care învãþase repede ce gen de subiecte vând un ziar, iubirea platonicã dintre el ºi Laura ºi relaþia sexualã cu Angela, mama Laurei, subiectele fierbinþi publicate de ziar, toate cu o componentã sexualã notabilã, indiferent cã e vorba de confesiunea unui mecanic de locomotivã care crede cã îi fãcuse vrãji o amantã sau de relatarea unui poliþist care participase la arestarea unor yoghini la Vama Veche, toate sunt evenimente ºi situaþii ce se preteazã la speculaþii psihologice, iar în cartea lui Adrian Petrescu se pare cã nimeni nu pierde ocazia de a-i privi pe ceilalþi ca pe niºte subiecþi de laborator, analizându-le comportamentul cu lupa. Deºi sunt adesea în dezacord cu ceea ce vãd, deºi îi judecã de multe ori aspru pe colegi, prieteni sau chiar partenerii de cuplu, nici unul nu pare dispus sã-ºi spargã carapacea pentru a încerca sã îndrepte cu ceva lucrurile. Plãcerea egoistã a comentariului – în fapt, simptom al unui generalizat complex de superioritate – bombardeazã fiecare personaj, fiecare acþiune, punându-le în lumini diferite, în funcþie de ochiul care priveºte ºi mintea care evalueazã.

De fapt, în aceastã gãselniþã tehnicã, ce sunã mai bine teoretic decât în practicã, stã partea cea mai sensibilã a romanului: fragmentarea excesivã a dialogurilor le distruge acestora coerenþa, le face greu, dacã nu imposibil de urmãrit, astfel încât, citind, adesea te vezi obligat sã revii cu o paginã în urmã ca sã-þi aminteºti ce se întâmpla sau despre ce se vorbea cu voce tare, înainte ca personajul sã fi fost cuprins de febra meditativã. Astfel, ceea ce ar fi trebuit sã fie o polifonie inteligent contrapunctatã degenereazã de multe ori într-o gãlãgie dezarticulatã ºi obositoare care nu submineazã numai personajele (deducem cã aici bate strategia autorului), ci ºi pofta cititorului de a continua lectura.

Rãmâne notabilã capacitatea lui Adrian Petrescu de a face faþã unei formule literare alese, partea realistã a romanului sãu fiind una cu atât mai durã cu cât se abþine de la evaluãri, prezentând lucrurile rece ºi fidel, ca o oglindã de-a lungul unui drum. Am risca un cliºeu critic dacã am spune cã în romanul sãu de 480 de pagini zace un roman bun de 300; poate o soluþie mai bunã, pe viitor, pentru Adrian Petrescu, ar fi separarea apelor, realismul de o parte ºi psihologismul de alta. Important, în cele din urmã, pentru un scriitor, nu este neapãrat sã inventeze noi reþete literare, cât sã le utilizeze într-o manierã proaspãtã ºi personalã pe cele pe care le stãpâneºte, astfel încât sã ajungã la cititor cu o poveste care sã-l þinã cu cartea în mânã pânã la ultima paginã.