Claude Simon romanul pictural
de Maria Tronea
Claude
Simon, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1985), de la a cărui
naştere se împlinesc anul acesta o sută de ani, ar fi dorit să fie pictor. În
1933, urmează cursuri de pictură la Academia de Arte André Lhote din Paris,
ocupându-se şi de fotografie. Destinul îi îndreaptă însă paşii spre scris, din
care va face o artă, pictând cu cuvinte. Primul său roman publicat este Le
Tricheur/Trişorul, care apare în 1945, la Éditions du Sagitaire. Demersul
scriptural novator al scriitorului este vizibil deja în Le Vent/Vântul
(1957), care se înscrie pe linia noului realism, promovat de Alain
Robbe-Grillet. Romanul LHerbe/Iarba (1958), al cărui titlu simbolizează
vegetaţia mediteraneană invadatoare, anunţând masa verde a ierbii pe unde aleargă
caii în galopdin La Route des Flandres/Drumul Flandrei (1960), va fi
ecranizat în 1961, iar în 1963 va fi pus în scenă, cu titlul Despărţirea,
la teatrul Lutčce. Claude Simone primeşte în 1967 Premiul Médicis pentru
romanul Histoire/Istorie, plasat sub constelaţia amintirii.
Scriitura
vizuală, caracteristică lui Claude Simon, este ilustrată şi de cărţi precum Le
Palace/Palatul (1962), Femmes/Femei (1966) sau La Bataille de
Pharsale/Batălia de la Pharsala (1966), roman dominat de
experimentul intertextual, sub forma citatului din Proust, de exemplu, sau a
descrierii unor tablouri de Dürer sau Brueghel. Romanul Triptique/Triptic
(1973), roman autoreferenţial, se circumscrie aceleiaşi obsesii a vizualului, ca
şi Leçon des choses/Lecţia lucrurilor (1975) sau Les
Géorgiques/Georgicele (1981).
În
1985, Claude Simon devine laureat al Premiului Nobel, discursul rostit cu
această ocazie (Discours de Stockholm/Discursul de la Stockholm) fiind
publicat în 1986, la Editura Minuit, sub forma unui eseu având ca temă
moartea romanului realist. Printre cărţile apărute ulterior, semnalăm
romanul-experiment Le Jardin des Plantes/Grădina plantelor (1997),
sinteză a operei simoniene. Scriitorul
se stinge din viaţă în 2005. În 2006, apare la Gallimard, în colecţia Pléiade,
volumul Śuvres/Opere, incluzând textele selectate anterior de autor.
Claude
Simon, unul dintre marii reprezentanţi ai Noului Roman, se impune prin
rafinamentul descriptiv, element definitoriu al scriiturii sale, având la bază dicţionarul,
enciclopedia, după cum mărturisea autorul cu ocazia colocviului ce i-a
fost consacrat în 1974 la Cérisy-la-Salle. Romanul Drumul Flandrei
(Editura Rao, 2013), care are ca punct de plecare nuvela Le Cheval/Calul
(publicată în 1958 în revista Lettres nouvelles) este ilustrativ pentru
inserţia de «tablouri de sine stătătoare» într-un discurs epic alambicat,
marcat de lipsa punctuaţiei şi de o sintaxă distorsionată. «Lumea imagine», în
sens heideggerian, oferă cititorului intrarea în atmosfera terifiantă a
războiului (recreată de amintirea experienţei trăite), întâlnirea cu Georges
(un alter-ego al autorului) şi camarazii săi din armata de cavalerie (Wack,
Iglésia, Blum), dar şi întâlnirea cu erosul.
Povestea de dragoste aduce în prim-plan tabloul senzualei Corrine, soţia
generalului Reixach, care îl înşeală cu jocheul Iglésia. Această femeie, al
cărei metonim este rochia roşie vaporoasă şi indecentă ar fi cauza suicidului
presupus al generalului, mascat elegant de aventura războiului.
Tabloul
hipic generează paralelismul femeie/iapă, conferind textului o puternică notă
sexuală: iepele tinere proptindu-şi pe rând copitele fine şi trăgându-le
înapoi de parcă
s-ar fi ars, dănţuind, părând că rămân suspendate în dans, deasupra solului,
fără a atinge pământul, clopotul, bronzul răsunând nemaicontenind să răsune, în
vreme ce una după alta cazacele sclipitoare lunecau liniştit în după-amiaza
elegantă, şi Iglésia trecând fără să se uite la ea îmbrăcat în cazaca roz ce
părea că lasă în urmă unda parfumată a cărnii ei, de parcă ea ar fi luat una
din lenjeriile ei mătăsoase şi ar fi aruncat-o
asupră-i, încă umedă, îmbibată de aroma cărnii ei, şi deasupra
profilului său galben şi trist de pasăre de pradă, şi a picioarelor lui scurte
îndoite, cu genunchii în afară, chircit pe iapa roşcată-aurie cu mers falnic
(...).
Pendularea
între prezent şi trecut aduce în faţa cititorului tabloul aristocratic al
strămoşilor-armăsari ai lui Georges, iar intertextul trimite spre imaginea femeii
Centaur din Picturile antice din Herculanum.
O
imagine care atrage atenţia în acelaşi roman este cea a păunului, simbol solar
prin mişcarea de rotaţie a cozii sau simbol al totalităţii (în esoterism), prin
faptul că strânge, în evantaiul cozii lui, toate culorile. Misteriosul personaj
feminin circumscris albului (Doamne sfinte: era exact ca laptele, ca smântâna
vărsată.), care i s-a arătat lui Georges la geamul luminat de lampă al unei
clădiri dintr-un sat pierdut din Ardennes, la vreme de război, dispare după o perdea,
a cărei descriere este dominată de coada păunului: căci n-a apucat decât să
vadă la una dintre ferestrele de la primul etaj al casei cum perdeaua cădea la
loc, o perdea dintr-o împletitură ieftină de care se vând prin târguri şi care
avea ca model un păun cu coada nerăsfirată încadrat într-un romb ale cărui
laturi oblice închipuiau un fel de trepte urmând ochiurile împletiturii, coada
păunului legănându-se o dată sau de două ori, apoi rămânând nemişcată (...).
Păunul, motiv de inspiraţie pentru pictorii simbolişti, este prezent şi la
scriitori ca Flaubert sau Proust. La acesta din urmă, apare în volumul Timpul
regăsit, unde este descris un şervet care etala, împărţit între cutele
sale, penajul unui ocean verde şi albastru ca şi coada unui păun.
Poetica
romanului simonian este marcată de împletirea narativului cu picturalul,
descrierile focalizate pe detalii şi pe o cromatică inepuizabilă invadând
textul şi dezvăluind citiorului uimit lumea ca imagine.
|
|