Scriitorul Mircea Pospai şi-a identificat fără mânie, ba chiar cu o plăcere indelebilă, aproape structurală, dimensiunea gazetărească a personalităţii sale. Aceasta a cunoscut variate forme de prezenţă, în principal, la Studioul de Radio Oltenia, din Craiova, şi din când în când în studiourile centrale din Bucureşti. Forme jurnalistice ale unei asemenea activităţi sunt informaţia, ştirea, interviul, dialogul, convorbirea, masa rotundă, comentariul (de caz sau nu), ancheta ş.a.

Pe toate acestea le-a frecventat ca profesiune, pe unele dintre ele punându-le în undă, pe altele le-a tipărit sub formă de carte – vorba latinilor noştri: verba volant, scripta manent. Deplasările pe teren i-au prilejuit minunate forme de verificare a inspiraţiei, gata să ceară voie la intrarea în pagoda scrisului. Fiindcă să nu uităm că Mircea Pospai, licenţiat în istorie şi cu un doctorat în economie, pe unde a călătorit, în ţară sau străinătate (Grecia, Rusia, Ucraina, Franţa, Austria, Egipt, Israel, Kazahstan, Irlanda, Anglia, Ungaria, Germania, Olanda, Belgia, Italia ş.a.), a putut privi lucrurile prin prisma istoriei şi a realităţilor cotidiene. În spirit comparatist, a condus delegaţii de turişti intelectuali şi prin locurile istorice ale Băniei şi Olteniei.

Preaplinul liric din asemenea popasuri îl regăsim în volumul de poezii Peronul cu iluzii (1999). Pe cel narativ l-a-ncăput în romane: Reîntâlnire neaşteptată (1985), Cariera (1989), Casa din altă viaţă (2000, 2010), Căruţa merge mai departe (2014).

Cum şade bine unui oltean cultivat, jurnalistul Mircea Pospai a găsit în personalitatea actorului Tudor Gheorghe pe interlocutorul ideal de a lua parte la o suită de convorbiri de după-amiază. Asistent de regie…, doar microfonul în faţa căruia se mărturiseau pe rând – unul, mai mult provocând (na, de-asta este ziarist!) şi celălalt, mărturisindu-se, cu ocolişuri şi revărsări de memorie. Aşa a apărut eleganta şi nobila carte, intitulată modest În umbra menestrelului Tudor Gheorghe, 2010.

Ascensiunea şi peregrinările profesionale ale gazetarului şi-au adjudecat câteva Convorbiri de după-amiază, în 2012 (I) şi în 2016 (II).

Interlocutorii au fost identificaţi din domeniile de vârf ale umanului, ajunse nume de referinţă în spaţiul pe care îl reprezentau: cultură, religie, proză, poezie, traduceri, istorie, jurnalism, editură, actorie, critică şi istorie literară. Nominalizez mai întâi pe cei din volumul al doilea, urmând ca fiecare dintre cei care au citit cartea sau actuala mea cronică de constatare să-şi pună pecetea analizei pe ceea ce ştie el mai bine. Deci: Dan Berindei, Tudor Gheorghe, Florentza Marincu, Marian Barbu, Ilarie Hinoveanu, Emil Boroghină, Ovidiu Ghidirmic, Nicolae Panea, Georgeta Dimisianu, Mihai Duţescu, George Stanca. Numele acestora s-au alăturat celor din volumul I: Nestor Vornicescu, Varujan Vosganian, Adrian Cioroianu, Gabriel Chifu, Horia Bădescu, Dinu Săraru, Carmen Firan, Constantin Zărnescu, Florea Firan, Paul Aretzu, Jean Băileşteanu, Constantin Stan, Ion Hobana.

Lecturând cartea (vol. II) după sistemul Roza Vânturilor, ea se impune, dincolo de specificitatea stilurilor fiecărui interlocutor, prin lejeritatea stilistică a gazetarului şi prin promptitudinea replicilor, tocmai pentru a duce mai încolo… convorbirea!

Nu sunt puţine scenele de încrâncenare, derulate de George Stanca, atunci când trebuie să reproducă anvergura de colaborare cu Adrian Păunescu, o fire vulcanică, după cum se ştie.

Excelent de supervizată este convorbirea cu Geta Dimisianu (Naidin), care descrie în termeni elogioşi comportamentul lui Marin Preda, cu oamenii din redacţie. Devenirea ei se datorează şi faptului că, fiind soţia lui Gabriel Dimisianu, criticul de la Gazeta Literară, mai apoi, de la România Literară, era ferită de greşeli şi intra mai lesne în graţiile celor care o apreciau.

Un gest de onestitate profesională l-am probat pe convorbirea avută de autor cu acad. Dan Berindei, ale cărui ramificaţii de familie se află în Craiova.

Dintre toţi interlocutorii lui Mircea Pospai, doamna Florentza Marincu, de acum, iese din tiparele unei convorbiri din contemporaneitate. La casa familiei sale din Calafat se vorbea franceza, sârba, germana, greaca, semn de intelectuali versaţi într-ale cărţilor şi culturii.

Cunoscutul actor Emil Boroghină, afirmat pe scena Teatrului Naţional din Craiova, instituţie care de mai multă vreme poartă numele lui Marin Sorescu (1935-1996), iese în prim-planul evaluării, de la… naştere, în oraşul Corabia, până la pasiunea nestinsă pentru universalul dramaturg englez W. Shakespeare. Sunt mărturii ale unui artist care a traversat meridianele şi paralelele lumii, în calitatea de manager al teatrului craiovean în cea mai glorioasă perioadă a sa ori de mesager al artei şi culturii româneşti şi universale.

Mircea Pospai a surprins, pe viu, părţi ale unor biografii netrucate, chiar dacă uneori confesiunile unor participanţi au trecut în fugă pe lângă prea bine perturbatorul verite.

Cele două volume de convorbiri realizate de gazetarul şi scriitorul Mircea Pospai, chiar dacă au fost realizate „de după-amiază”, eu le-aş dori să intre în bibliotecile de mâine, chiar din zorii zilei. Aşa le stă bine cărţilor de referinţă.