Acum un an, scriam aici despre cartea lui Robert Kaplan, În umbra Europei, o plimbare culturală şi politică prin Europa de Sud-Est. Mi se pare că, de atunci, s-au înmulţit plimbările de genul ăsta. Plus că lumea şi-a amintit de altele mai vechi (e de menţionat volumul lui García Márquez, Călătorind prin Europa de Est, Polirom, 2016). Nu îmi dau bine seama ce anume determină această preocupare, mai curând a non-est-europenilor, dar ceva este... Iată acum un ziarist rus care se plimbă şi ne plimbă prin zonă! Cu mintea bulucită de toate cele pe care media mi le bagă în cap, mă aşteptam să fie un anti-Kaplan. Nu e. Andrei Şarîi trăieşte de mai bine de două decenii în Europa Centrală sau de Sud-Est, lucrând pentru Radio Svoboda (secţia rusă a Radio Free Europe/ Liberty). Ca într-un banc sovietic, am putea zice că rusul e ziarist american.

Două lucruri merită remarcate de la bun început: (1) datorită apropierii culturale şi a experienţei îndelungate, Şarîi simte lucrurile mai bine decât alţi outsideri, prinde nuanţele, nu inventează apa caldă, nu se hazardează; (2) nu are aerul că ţine musai să înveţe pe cineva ceva; pur şi simplu povesteşte, lăsându-l pe celălalt liber cât să priceapă ce vrea şi ce poate; nu forţează naraţiunea de dragul moralei. În „Cuvântul înainte” la ediţia românească (prima după cea rusă, din urmă cu doi ani), încearcă să formuleze un rost. De ce să îi citească românii cartea? „Ca să vă priviţi pe voi înşivă şi pe vecinii voştri prin ochii altcuiva, cu scopul de a obţine material inedit pentru paralele şi comparaţii” (p. 7). Sigur că are dreptate. Ne ajută să vedem cum suntem văzuţi din exterior, dar şi mai mult ne ajută să ne vedem lângă cei din jurul nostru, peste/ prin care privim cel mai adesea. O capcană: etnocentrici cum suntem, tindem să căutăm prin carte ce scrie strict despre noi – şi autorul, şi editorul român se aşteaptă la asta. Or, deşi despre noi se spun direct multe (nu se putea altfel) şi există un „capitol extins despre România” (cum anunţă coperta a patra), nu asta e partea cea mai interesantă pentru români. Şi nici nu trebuie să fie! Haideţi, măcar o dată, să ne uităm atent şi cât mai decomplexat la vecini. Poate, când ne vom întoarce privirile, vom observa ceva nou (şi) despre noi. Înainte de a da drumul la poveste, autorul se descarcă: „... ne-am obişnuit să ne evaluăm unii pe alţii numai cu propria măsură pe care o considerăm singura adevărată. Călătoriile pe Dunăre mi-au dezvăluit cât de puternic înrădăcinate sunt multe dintre aceste prejudecăţi, cu câtă dificultate se clădeşte corpul noii Europe unite, din cauza opoziţiei lor permanente. E limpede că nu vom reuşi să ne descotorosim de mituri decât demolându-le. Aşadar, am dedicat această carte în primul rând analizei şi distrugerii miturilor, prejudecăţilor, stereotipurilor – şi ruseşti, şi româneşti, şi maghiare, şi austriece, dunărene în general” (p. 8). Suntem încă în predoslovie; mai încolo, această intenţie nu mai apare decât foarte discret. Mulţi o vor sesiza doar pentru că au fost avertizaţi.

Dunărea e reperul permanent al călătoriei lui Andrei Şarîi. Şi când zice Dunăre, e vorba chiar de Dunăre, fluviul ăla mare care pleacă din Germania şi se opreşte în Marea Neagră. Între noi fie vorba, aşa cum unii sunt pasionaţi de maşini, avioane, dinozauri etc., ziaristul rus e pasionat de fluvii, în general, şi de Dunăre, în special. Are, de multe ori, aerul unui copil inteligent şi stresant când vorbeşte despre lungimi, lăţimi, adâncimi, volume, maluri, braţe, canale („simboluri ale ambiţiilor politice faraonice”, p. 147), ecluze, porturi, vapoare etc. Nu că nu le-aş considera instructive, dar trebuie să recunosc că peste părţile astea am cam sărit.

Să revenim! Dunărea e linia directoare şi de la ea se abate mai mult sau mai puţin, în sus şi în jos, asemenea civilizaţilor care s-au ridicat de-a lungul vremii şi al fluviului. Se abate, în primul rând, geografic, pentru a ne descrie diverse locuri. Este foarte sănătos psihic să ai la tine o astfel de carte când ai drum pe oriunde între Pădurea Neagră şi Delta Dunării. Mi-am dat seama de asta mai demult, când m-am trezit în bătătura Hradului praghez, citind Trei pe două biciclete a lui Jerome K. Jerome. Nu am putut să nu râd când am citit că Şarîi al nostru găseşte Trei într-o barcă (fără a mai socoti şi câinele) „una dintre cele mai bune cărţi despre o călătorie pe fluviu din întreaga literatură universală” (p. 185). Aflăm că Viena a împins Dunărea în afara oraşului, în timp ce Budapesta şi Belgradul au integrat-o, Belgrad care, apropo, e un „Babilon dunărean” (p. 275), tipic balcanic. În schimb, la Novi Sad „te afli «de cealaltă parte de Orient»”, căci „Voivodina nu înseamnă Balcani” (p. 289). Sigur ne împăunăm auzind că „Delta Dunării arată mult, mult mai impresionant” decât cele ale Gangelui, Nilului sau Volgăi (p. 143), dar ne facem mici când „la Galaţi, Giurgiu, Brăila am înţeles mai bine mândria părinţilor oraşului bulgar Ruse, în care s-a păstrat un ansamblu arhitectural mult mai distinct în comparaţie cu România dunăreană […]. De fapt, aş zice că la Ruse (desigur, în mod convenţional) se încheie itinerarul turismului dunărean plăcut”, până la Deltă (p. 388). Nu putem să nu zâmbim când, fiind vorba de măreţia clădirii Parlamentului din Budapesta, auzim remarca: „Nu sunt convins că vom avea vreodată destulă democraţie pentru a umple tot acest spaţiu” (p. 204). Ne încruntăm însă repede: „În perioada unirii Budei cu Pesta (a doua jumătate a secolului al XIX-lea, n. M.G.) […] Ungaria («cel mai trist ţinut dunărean», după impresia lui Şarîi, n. M.G.) era considerată principala ţară exportatoare de cereale, furnizând grâu inclusiv Braziliei” (p. 209). Păi parcă România... Să nu sărim... Autorul nu pretinde că emite adevăruri absolute; de multe ori, îşi chestionează la vedere percepţiile.

Pe lângă ocolurile geografice, sunt cele ideatice cu multe ramificaţii şi ecluze în istorie şi mai ales în artă (literatură, arte plastice, cinematografie). Pe lângă Dunărea fizică, avem Dunărea simbolică, o „istorie curgătoare a Europei” (p. 253). Scuzaţi tautologia, dar înţelegeţi. De fapt, nu e atât de curgătoare pe cât ne-am aştepta. Oricum, nu curge mereu în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză ca apa. Uneori colcăie. Istoria e „pestriţă” şi „aproape întotdeauna politizată” (p. 185). Încercând să identifice un „sens”, Andrei Şarîi nu poate spune mai mult decât că „Dunării îi este proprie ambiguitatea” (p. 257). Şi asta nu doar pentru că, în mare parte, ea curge prin Balcani, unde „haosul luptă constant cu ordinea şi câştigă mai des decât pierde” (p. 267). Nici mai sus, în zone mai „ordonate”, lucrurile nu stau altfel.

Chiar geografic, lumea operează cel mai adesea cu clişee. Nici măcar în ceea ce priveşte izvorul lucrurile nu sunt prea clare. Apoi, ne-am obişnuit să credem că o apă se varsă în alta, că una e un braţ al celeilalte etc. Doar un exemplu: „... se vede cu ochiul liber că Inn, afluentul din dreapta, este mai lat şi mai plin decât Dunărea, aşa că nu prea e clar care în care se varsă. Însă geografii au optat pentru coborârea Innului […] în categoria râurilor auxiliare” (p. 80). Şi constatarea vine de la unul pasionat de Dunăre. E clar că putem avea încredere în el.

Aşa stând lucrurile cu geografia fizică, ce să mai zicem despre cea simbolico-politică, prin excelenţă o producţie a imaginarului? Acum două secole, Dunărea era considerată „un fluviu german”, „un important simbol al unităţii naţionale” (p. 55), iar mai târziu, „drumul german de apă”, „un curs de apă al viitorului” (p. 57), prin care „forţa spirituală germană” va ajunge la „popoarele aşezate mai jos pe cursul fluviului” (p. 51). Azi, „corectitudinea politică” nu o mai lasă „să depăşească graniţa nici măcar cu o picătură” (p. 59). În cinematografia austriacă, fluviul a fost transformat într-o „apoteoză a trecutului glorios al Austriei” (p. 91). În schimb, în cea britanică postbelică, „Dunărea reprezintă artera întunecată pe care plutesc cadavre”. Evident, şi „arta sovietică a interpretat în mod constant temele dunărene cu un patos politic plin de asprime. Nici vorbă de farmecul lunii, doar cer plumburiu şi valuri de culoarea oţelului” (p. 92). Despre raporturile îndelungate şi complicate ale Rusiei cu Dunărea avem un capitol întreg. Mai sunt de observat „neconcordanţele” istorico-politice slovaco-maghiare din actuala Slovacie, în special din Bratislava/ Poszony şi Komarno/ Komarom. Şi nu mă lasă sufletul să nu amintesc de Ada-Kaleh, insuliţa al cărei pământ a stat fix în fluviu, dar a cărei istorie s-a tot rotit până s-a sfârşit brusc.

Oricât e Dunărea de lungă, sinuoasă şi complexă, şi cartea se sfârşeşte brusc, asemenea unui fluviu fără estuar. Cine nu a ajuns la oarecare concluzii pe parcurs, oricum nu le va asimila doar văzându-le puse pe hârtie. Îmi ziceam... Dar, surpriză... Când mai sunt doar câteva rânduri şi se pare că totul a fost spus, apare o aserţiune, care parcă nu izvorăşte de nicăieri: „Dunărea este obişnuită, chiar dacă e destul de lungă”. Probabil că mulţi cititori vor trece nepăsători peste ea. De fapt, despre asta e vorba. „Nimic mai mult, dar nici mai puţin” (p. 431).