Am o legătură bolnăvicioasă cu filmele româneşti. Multă vreme, le-am iubit pe toate, necondiţionat. Apoi, am căpătat ceva discernământ, dar obiceiurile nu mi s-au schimbat. Până la Netflix, nu ştia nimeni câte producţii americane ori franţuzeşti părăsesc după 10-15 minute. Dacă însă e ceva din România, văd musai până la capăt, chit că pun în pericol oamenii şi lucrurile din jur. Nu exclud să fie şi vreo fărâmă de naţionalism pe undeva, dar cred că totul mi se trage, banal, din copilărie, de când nu puteam citi subtitrările şi rar găseam pe cineva dispus să joace rolul de Irina Nistor pentru mine. Când auzeam româneşte, rămâneam lipit de ecran. Aşa m-a şi prins schimbarea din 22 decembrie 89, căci, fără nicio şopârlă retrospectivă, agitaţia din Studioul 4 mi se păruse teatru tv, ceea ce mi-era totuna cu film românesc.
Am continuat să văd şi, la un moment dat, am început să şi citesc despre cinematografia din timpul comunismului. Uşor-uşor, m-au luat de ochi şi de urechi păcatele multor filme, dar am găsit scris prea puţin care să mă ajute să-mi ordonez impresiile. Uneori, mi s-a părut că autorii simplifică, obturează sau ignoră lucruri; alteori, că exagerează din pornirea de a înfiera. Iar cel mai rău cred că e când intelectualizează, când vor să închidă întâmplările în rame teoretice pentru a le da un sens; astfel, povestea poate ajunge să spună ceva clar, dar nu mai are neapărat treabă cu istoria. Nu aşa stau lucrurile cu Bogdan Jitea. Deşi a arătat, în unele locuri, că nu e străin de modelele teoretice, a rămas mereu în istorie, ilustrând cu bucăţi din filme, arhive, reviste, memorii, interviuri, industria ceauşistă de film. Concluziile sale nu pot fi ferme (de altfel, şi sunt formulate rezumativ). Din întreaga desfăşurare, se poate vedea că lucrurile au stat în atâtea feluri, încât încercarea de a le fixa duce inevitabil la falsificare.
Cinematografia din vremea lui Ceauşescu a avut dublu statut. Era o industrie, chiar dacă una marginală în ansamblul economiei megalomanice, şi, prin urmare, se aştepta de la ea profit, chiar în valută (de unde şi coproducţiile, colaborările, prestările de servicii pentru huliţii capitalişti). Se vede de aici că între socialismul din gură şi cel din bătătură au existat disonanţe. Era şi un mijloc de propagandă, chiar cel mai important (însuşi taica Lenin a spus-o răspicat), pentru că are o mai mare influenţă asupra conştiinţelor prin capacitatea sa de a se adresa maselor largi (p. 64). E justă aprecierea că evoluţia cinematografiei româneşti din anii comunismului urmează fidel traiectoria politică a regimului (p. 41), numai că traiectoria nu fost atât de clară cum au pretins mai marii din epocă ori o reconstituie (din ce motive?) unii istorici de mai târziu. În general, începuturile cinematografiei prezintă similitudini frapante cu cele ale comunismului (p. 17), ambele fiind revoluţionare la sfârşitul secolului al XIX-lea. În cazul românesc, mai e ceva. În primele decenii de comunism, cinematografia a fost destul de firavă şi principala cauză a subdezvoltării acestui sector artistic o reprezintă o tradiţie interbelică deficitară. Aşa se face că în România s-a construit mai întâi o bază industrială, pentru ca abia apoi să se pună problema construirii unei baze artistice (p. 73). Păi regimul comunist nu s-a instalat într-o ţară cam fără industrie şi deci fără muncitorime? Proletariatul a început să se formeze în timp ce dictatura sa era suprasaturată. Când a preluat frâiele, Ceauşescu şi-a manifestat mania de a dezvolta cinematografia, planificându-o, stabilindu-i norme. Dar nu tot aşa a vrut să dezvolte România întreagă, după scenarii, pe care, de-a lungul vremii, voit sau nevoit, le-a rescris, le-a ciuntit, le-a cârpit, le-a ignorat? Ceauşescu a păstrat până la sfârşit ceea ce a moştenit în 1965: modelul stalinist al unei cinematografii etatiste, centralizate şi controlate politic (p. 402). În linie dreaptă, distanţa dintre producţia de filme şi vârful puterii pare să nu fi fost prea mare. Dar ce merge în linie dreaptă? Existau o mulţime de bariere şi ocoluri, formale sau informale, ceea ce făcea ca realizarea şi difuzarea oricărui film să fie procese puternic politizate, nu doar pentru că trebuiau să răspundă comandamentelor conducătorului/ partidului, ci şi pentru că presupuneau multiple jocuri de putere între diverşii factori implicaţi. Impresia mea e că, prin posibilitatea combinaţiilor între oameni (care, adesea, subminau sistemul în numele sistemului), destul de redusa comunitate cinematografică (cu toate structurile sale: CNC, casele de filme, ACIN ş.a.), a putut funcţiona oarecum autonom; e adevărat, negociindu-şi permanent autonomia cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, secţiile, comisiile şi chiar cu secretariatul PCR. Jocul conformism- disidenţă apare mult mai încâlcit decât lasă să se înţeleagă, de cele mai multe ori, studiile istorice. Mă întreb dacă lucrurile nu au stat asemănător şi în alte domenii.
Cartea lui Bogdan Jitea vorbeşte despre filme, dar mai ales despre oamenii care le-au făcut. După 1965, au urmat câţiva ani de relativă liberalizare, pe care autorul o consideră limitată la nivelul intereselor pur comerciale (p. 399). De la sfârşitul anilor 60 şi, mai ales, după 70, a urmat îngheţul. Vigilenţa a devenit excesivă, cum zicea Titus Popovici (p. 155), mai ales după scandalul din jurul Reconstituirii (care a stârnit discuţii foarte interesante, istoric, între Ceauşescu şi ceilalţi membri ai secretariatului, printre care Ion Iliescu). Totuşi, în anii 70 au apărut filme valoroase, chiar dacă destul de conformiste, ale unor Blaier, Gulea, Tatos, Veroiu ş.a. A urmat vara indiană (p. 320) din jurul lui 1980, care ar putea fi numită vara lui Daneliuc, iar după 1983, reîngheţul. Notabile, până la final, mai sunt Glissando (cu toată aprecierea pentru dl Daneliuc, sunt de acord cu Bogdan Jitea), Moromeţii (care nu se bucură de prea mare atenţie în carte, probabil pentru că e ecranizare) şi discutabilul (din toate punctele de vedere) Drumeţ în calea lupilor. Regimul a indicat, încă din 1968, două direcţii în cinematografie: filmul istoric (epopeea naţională cinematografică, în formularea lui Mihnea Gheorghiu) şi filmul de actualitate (pe teme contemporane, p. 79, 109). Pentru că regizorii se cam fereau de acesta din urmă, în 1976, el a fost proclamat direcţie prioritară (p. 281), ceea ce a dus la o inflaţie de filme politice şi/ sau utilitare (p. 281). Unii regizori, tineri atunci, s-au chinuit în condiţiile impuse şi au reuşit filme pe care, eu unul, le pot privi azi, chiar cu plăcere. E clar că film românesc de opoziţie la regim nu a putut exista, iar filmele complet pe linie mi se par excepţii negative. Cele mai multe producţii sunt rezultatele unor compromisuri, unor jocuri de uzură cu cenzura, în urma cărora au rămas calităţi şi îndrăzneli mai mari sau mai mici, după posibilităţi şi după... noroc. Până la urmă, se pare că, în tot intervalul ceauşist, doar două filme au fost oprite de la difuzare (singura victimă politică ar fi De ce trag clopotele, Mitică?, celuilalt, Adio, dragă Nela!, aducându-i-se doar obiecţii artistice, dar cred că ar mai merita căutat) şi alte câteva au fost retrase din cinematografe (Reconstituirea, Dincolo de nisipuri şi Faleze de nisip, p. 156)
Bogdan Jitea a trecut în revistă formele de rezistenţă ale regizorilor pentru a-şi asigura o marjă de libertate artistică relativ igienică, de la preeminenţa imaginii în dauna storyului, excesul de calofilie, metaforismul excesiv, trecând prin fenta papagalului galben (pp. 299-301) până la jalbele către Ceauşescu (pe care rămâne neclar cum şi-l imaginau) sau plecarea din ţară. Dar regizorii nu erau stăpâni pe filmele pe care le făceau. În primul rând, cum agenda politică a regimului dictează problematica filmelor de actualitate (p. 282), s-a ajuns la o gonflare a rolului scenaristului (în legătură cu asta, e de luat în seamă şi afacerea scenariilor), la o domnie a scriitorilor, cum zicea Alexandru Tatos. Într-o formulare memorabilă atribuită lui Jean Georgescu, regizorul ar fi fost redus la rolul de agent de circulaţie al actorilor pe platou (pp. 298-299). Apoi existau tot felul de funcţionari şi/ sau politruci, de varii ranguri, cu rol în avizări. Deasupra tuturor, trona secretarul general, care, asemenea lui Stalin, avea o pasiune pentru filme şi, la un moment dat, pretindea că le vede pe absolut toate (p. 121). Trebuie observat, fără vreo relativizare morală, că nimeni nu a fost perfect alb sau perfect negru în raportarea la filme. Din jocurile tuturor a rezultat arbitrarul cenzurii, în care capriciile şi idiosincraziile personale prevalau în faţa imperativelor ideologice (p. 316), şi ele marcate de toane sau interese de moment, cel puţin în forma în care erau trimise în producţie. Am apreciat polemica subtilă a lui Bogdan Jitea cu domnul C.T. Popescu (cu modul domniei sale enorm de a citi filmele) în privinţa supapelor de plasare temporală/ contextualizare politică, blocate la Reconstituirea, dar funcţionale, chipurile, la Croaziera. Totuşi, nu cred că e greu de crezut că vigilenţii cenzori ce interziseseră Reconstituirea ar fi fost acum atât de uşor de păcălit (p. 178). Trecuse un deceniu. Şi dacă ar fi fost aceiaşi oameni, e prea puţin probabil să fi fost în aceleaşi dispoziţii.
Ultima parte a cărţii este consacrată cineaştilor în atenţia Securităţii. Era de aşteptat ca domeniul şi comunitatea să fi atras atenţia băieţilor. Totuşi, în stadiul actual al cercetării, mi se pare că, aici, ei au reuşit mult mai puţin decât se presupune în general că au reuşit.
Nici industria ceauşistă de film nu a reuşit să salveze regimul, căci cam asta i-ar fi fost menirea. Dar, după cum televiziunile de azi difuzează necritic filme de atunci şi după cum multă lume se uită inocent-admirativ, putem zice că a reuşit să-i asigure o amintire călduţă, dacă nu nostalgică. Cred că e nevoie de un pic de educaţie istorico-cinematografică. Cum Bogdan Jitea mai are la activ un documentar (Epopeea Naţională Cinematografică, 2011), mă gândesc că ar mai merge unul (nu neapărat documentar clasic), mai larg tematic, pornind de la cartea de acum.