Nu lipsesc nici ipostazele de întemeietor de popoare şi religii (,,un popor nou format mă urmează tăcut şi singur/Raza dintâi ne e călăuză şi hrană semn şi speranţă/Carnea se desprinde singură de pe trup în bucăţi potrivite/Cu ea reâncarnez o păpuşă din beţe şi cârpe/Un idol de lut pentru o patrie nouă ; - ,,Facerea după mărturistor, idem), de rătăcitor şi chiar mai mult
(,,Rătăcitorul acela de pe treptele catedralei sunt eu/port pe cap coroniţă din floricele albe şi mi se spune Tatăl; -,,În genunchi cu o carte în mână, idem) sau de ctitor al unui oraş ce-i va purta numele: ,,acum mătur cu o nuieluşă de fosfor albia râului pe malurile lui/ vreau să întemeiez un oraş care să-mi poarte numele; - ,, Apusul mecanicii, idem). Într-o altă poezie, se procedează la o enumerare ce vizează totalitatea posibilităţilor identitare: ,,doamne ce mult mi-ar plăcea să fiu eu regele, ţarul, împăratul, faraonul,sultanul/sclavul, iobagul, proletarul acestui neasemuit ţinut/(sau edecarul de pe bârsa; - ,,Ţara Bârsei, în Bestiarul de fontă). Sunt de reţinut, în acest spectacol (un spectacol, în fond narcisist), ce vizează constituirea unei adevărate mitologii a eului poetic, şi alte ipostaze: de barbar ratat, de ,,latifundiar al nimicului, de ,,latifundiar al gesturilor esenţiale, de cruciat (p. 23, în Regnul ascuns) sau de ctitor de piramide: ,,această piramidă igrasioasă am ctitorit-o eu, Mărturisitorul (,,Sunt un barbar ratat, în Bestiarul de fontă). Dezamăgirea cotidiană, trăită în plăcuta penumbră a iluziei şi, respectiv, în vana credinţă în poezie îi uneşte pe toţi ,,sisifii vestici precum în acest poem excepţional din care cităm, din motive de spaţiu, doar un fragment: ,,Printre aburii evanescenţi ai cafelelor searbăde, prin fumul înecăcios al ţigărilor proaste,/sub teroarea alcoolului perfid visăm aici, o ceată pribeagă, navigatori nevrednici ai clipei,/aici ne trăim geometria, nebunia şi nimicnicia în această visătorie pierdută,/de aici începe şi se termină călătoria noastră la clasicii poeziei moderne,/de aici s-au decretat stările de necesitate ale istoriei contemporane şi s-au trimis bileţele/către leda, frumoasa unguroaică,/de aici l-am condus pe ultimul drum pe radu enescu Ecleziastul şi aici/ a conceput poetul bâlbâit importanţa căderii lui în eternitate,/aici ne omorâm timpul cum putem sub singurătatea delirantă a candelabrelor chioare,/ne urâm, ne iubim, ne bârfim, ne ratăm, ne îmbătăm,/suportăm mai uşor, mai bătrâni poverile marilor întrebări, ale marilor regrete,/bieţi sisifi vestici ce proclamă mainimicu la rangul de dogmă perpetuă (,,Astoria- Café, în Bestiarul de fontă, s.n).
Întreaga serie de ipostaze, ce cuprinde şi ,,plăcuta condiţie de bufon, culminează cu asumarea măştii de nebun: «pe stradă sunt arătat cu degetul ,,omul acela este nebun/eu zâmbesc şi trec mai departe reflectat de faţada dinspre răsărit a piramidei» (,,Studiu după natură, în Lucyan Mârturisitorul, s.n.), ,,ajuns la tălpile ei am plâns ca un copil şi am semnat/lucianu nebunu (,,Delir dantesc, idem). Iată şi alte exemple în care sunt prezente aluziile la nebunie: ,,starea de delirium obţinută prin falnice sofisme (Bestiarul de fontă, p.62), ,,Cu minţile răvăşite privesc de unul singur obiectele importante ale odăii mele (,,Odaia din Fanarul meu, idem, s.n.), «Odată am scris un poem ,,în odaia mea se vor ivi zorii unei noi nebunii» (Bestiarul de fontă, p. 9), ,,bastard inocent, nebun şi didactic(idem, p. 10,), ,,Pe cruce voi refuza fotografia mea, aşa cum eram când iubeam, plângeam, înnebuneam (idem, p. 26), ,,eu înnebunind pe străzi în anul în care ea nu va mai fi (idem, p. 28,), ,, la lumina neoanelor oraşul bântuit de nebunie (idem, p. 56,). Să amintim şi aceste titluri: ,,Anul dinaintea nebuniei mele, ,,Mila, nebunia, frica şi ,,Viaţă în perioada de înflorire şi decădere a nebuniei mele (s.n.).
Nebunia, ca stare hibridă la care participă, mai degrabă sub semnul nonconformismului decât acela al iraţionalului, în proporţii greu de stabilit, şi gratuitatea, şi ironia - o ironie deviată de la rosturile ei caustice şi pe care poetul o mânuieşte cu viclenie, în ipostaza de bufon, de măscărici ,,fără voie, şi, chipurile, chiar de marionetă prost mânuită (,,dar eu în viclenia mea am crezut-o pe jumătate/(de fapt am jucat puţin teatru ca o marionetă prost mânuită); - ,,Eu la 12 martie, în Lucyan Mărturisitorul ) - şi înţelepciunea cu alte valenţe decât cele tipice, facilitează actul de a vedea lumea din unghiuri noi, surprinzătoare, în roz, în negru sau în culoarea cenuşii, în funcţie de statutul afectiv al sunetului ce însoţeşte clipa în care se naşte gândul poetic.Ca faţetă a gratuităţii, nebunia, iscată dintr-un intens impuls emoţional, susţine bucuria libertăţii fie şi iluzorii şi a utopiei şi, pe de altă parte, dirijează atenţia cititorului către uşurinţa (,,strălucitoare!) cu care el, poetul, se eliberează de constrângerile pe care le impun mecanismele ostile ale realităţii. Această mască îl relaxează şi îl ajută să mistifice propria-i biografie (propria-i condiţie istorică) şi să transfigureze, potrivit dicteului lăuntric, realul: realul care nu-i de ajuns pe cât îi este de sete poetului (,,nu-i de ajuns realul pe cât îmi este de sete spunea Fundoianu). Iată, aşadar, din ce pricină în balanţa poetului, posibilul, fictivul, utopia sunt mai importante decât realul negat cu blândeţea aparentă a celui ce dispune de o proteică mobilitate atitudinală şi, respectiv, de tehnica rapidelor schimbări de macaz (un anumit ingredient livresc îl ajută să iasă din mrejele inocenţei, un anumit adevăr dramatic strică regulile ludice ale mesajului, o picătură de voioşie ,,compromite ambalajul şi vehemenţa gravităţii) şi aceea a ambiguizării, cu talent şi rafinament histrionic, a situaţiilor de tip special: ceea ce pare simulare dobândeşte aparenţa unui act cât se poate de sincer (,,din pământul îmbietor scoate capul râma buimacă/priveşte mirată în jur întrebând în ce lume se află/,,în lumea mea îi răspund gânditor/după care încep să plâng în hohote; - ,,Înhăitare cu o natură ştearsă, în Lucyan Mărturisitorul) şi, invers, autentica trăire este livrată, prin disimulare, ca spectacol destinat să ofere o falsă imagine despre sine.
Mobilitatea atitudinală, ce implică inevitabilul ,,ca şi cum al rolurilor (al măştilor) şi, desigur, fuziunea dintre joc şi seriozitate, sub semnul ficţionalităţii, este dublată de o cuceritoare vervă imagistică şi de o retorică ce ilustrează iscusinţa auctorială menită să compenseze atât substanţa pesimistă a mesajului, cât şi efectele generate de aşa-numitul ,,complex al Casandrei de care sunt marcaţi poeţii de orientare barocă.
Din punctul meu de vedere, Lucian Scurtu absolvent al cenaclului ,,Pavel Dan din Timişoara - ar merita cu prisosinţă să se afle printre poeţii răsfăţaţi, azi, de critica literară.