Doru Moþoc: conturul absenþei

Înainte de revãrsatul zorilor era o improvizaþie pe tema luptei antifasciste populatã cu ofiþeri germani ce vorbesc stricat româneºte, fanatizaþi ºi obtuzi, cu luptãtori antifasciºti reprezentând clasa muncitoare, de regulã ceferiºti, inspectori ai Siguranþei Statului exasperaþi ºi brutali, totul desfãºurându-se în jurul pachetului cu manifeste antifasciste din literatura realist socialistã dar în stilul ºi cu mijloacele literaturii poliþiste: întâlniri conspirative, coduri, urmãriri, anchete, parole, capcane. Dincolo de aceste copii (originalele sunt de cãutat la Horia Lovinescu, Alexandru Voitin ºi la scenariºtii filmelor epocii) este de remarcat la dramaturgul Doru Moþoc economia de mijloace, simplitatea narativã ºi abilitatea cu care îºi asumã fidelitatea copiei care ajunge scop în sine. Autorul va dezvolta cadrul, atmosfera ºi personajele de aici în piesa Capcana, apoteozã a actului de la 23 august 1944, „insurecþia armatã împotriva Germaniei fasciste”, text al cãrui caracter jubiliar este susþinut de intrarea în scenã a eroilor triumfãtori purtând brasardele tricolore ale formaþiunilor patriotice. Deºi existã o continuitate tematicã pe linia invocaþiei patriotice, Dialog nocturn despre o piesã nescrisã este cu totul altceva. Este o evocare în tehnicã pirandellianã a ultimilor ani de viaþã ai lui Nicolae Bãlcescu, avansând idei curajoase despre împrejurãrile învãluite în mister în care a murit eroul, în locul cliºeelor perpetuate în timp despre pretinsa moarte în mizerie ºi înhumarea lui la groapa comunã a Mânãstirii Capucinilor din Palermo. Doru Moþoc se desparte ºi mai decis de cliºeele epocii (deºi Bãlcescu nu este pentru autor un cliºeu, ci o vecinãtate presantã, moºia Bãlceºtilor fiind nu departe de Râmnicu Vâlcea, oraºul de reºedinþã al autorului) în Undeva o luminã ºi Doaga. Prima este o bunã comedie încheiatã în dramã poeticã ºi sentimentalã. Doaga, nu doar cã pune în valoare resursele satirice ale autorului, dar aduce o înnoire în orizontul tematic. „Doaga “ aruncatã în mijlocul drumului este un bolovan al lui Esop, un bumerang care incmodeazã toatã lumea dar nimeni nu o poate îndepãrta. Sceneta trãieºte mai puþin prin intrigã cât prin caractere ºi fiziologii. Dupã acel minuþios portret bizantin dedicat lui Nicoale Bãlcescu, la interval de decenii, Doru Moþoc ne surprinde cu o miniaturã nordicã. Poeticã ºi crepuscularã, drama Foca albastrã este poate cel mai pofitabil model în confuzia actualã de valori literare. Te acapareazã prin dramatismul conþinut (nu injurios), calm (nu isteric), complet, nu fragmentar, dar mai ales prin rafinamentul expresiei literare. Se simte plãcerea un stil retro, stilul american al anilor 60 ºi veneraþia pentru bãtrânul Ibsen din Femeia mãrii (minus excesul de cuvinte al pãrintelui Norei), dar graþia cu care comunicã maximum de sens cu minimum de efort (acþiune, intrigã, cuvinte) sunt ale lui Doru Moþoc. Un bar în fiordurile norvegiene cu o atmosferã ostenitã ca în Clipe de viaþã de William Saroyan. Sfârºit de sezon turistic, oameni puþini ºi ciudaþi suferind de un spleen scandinav ºi de dorinþa din ce în ce mai stinsã de a trãi viaþa frumos. Totul porneºte de la Arne, proprietarul barului, un confident prin vocaþie, un om care ºtie sã asculte ºi sã înþeleagã, un singuratic mãcinat de dor ca toþi ceilalþi. Contururile acestui dor sunt difuze, de aceea dramaturgul abia le atinge, dar o face din cele mai neaºteptate unghiuri prin intermediul unor viziuni sau vise. Paul a colindat toatã lumea fugind de nimic ca de ghinion pentru cã primise deja semnalul zãdãrniciei când a ascultat, în aceeaºi zi, trei cântece cu rien, nothing ºi nada mas. A aplicat chiar celebrul dicton italian Vedi Napoli, poi Mori dar la Mori marea s-a transformat într-un patinoar pe care dansa o enigmaticã femeie ce îl ispitea cu graþia ei glacialã. Nepriceput la patinaj, Paul ... s-a trezit din vis. Cum se face cã, în aceste împrejurãri, se vorbeºte despre balenele sinucigaºe ce eºueazã pe plajele lumii? Nu cumva toate fenomenele au o legãturã între ele ºi nu avem altceva de fãcut decât sã scotocim în cãutarea sensului lor secret ? Simþi o mare absenþã, apoi o siluetã care încearcã sã prindã contur. Nils, omul care iubeºte numai lucrurile pe care nu le poate explica, a vãzut o focã albastrã înotând solitarã pe lângã þãrm, cu o privire tristã ºi întrebãtoare. Spleen-ul începe sã prindã contur: în clipa urmãtoare intrã în bar o femeie stranie îmbrãcatã în pulover albastru care vorbeºte o limbã inexistentã De ce înþeleg cu toþii o limbã inventatã de autor? Nu cumva limbile cunoscute sunt anume fãcute sã nu ne mai înþelegem ? Nu cumva este foca albastrã ? Nu, este Ana, o altã înfãþiºare a absenþei care ne sfâºie pe toþi. Chiar dacã nu poate fi numitã, absenþa poate deveni prezenþã prin muzicã. Foca albastrã de Doru Moþoc este de la un capãt la altul o absenþã înlocuitã cu muzicã.