La sfârºitul lecturii noului volum de proze scurte al lui Dumitru Augustin Doman, Concetãþenii lui Urmuz (editura Muzeul Literaturii Române, Bucureºti, 2007), mi s-a reactivat în memorie un distih dintr-un Gazel al lui Coºbuc: „Picurii, ei, strop cu strop, / Fac al mãrilor potop.“ Dar ºi conþinutul unor proze ale unor clasici, sã zicem, de la Costache Negruzzi (cel din ciclul Negru pe alb), la A.I. Bassarabescu, D.D. Pãtrãºcanu ori Anton Bacalbaºa (cu „Moº Teacã“ al sãu) – ca sã mã circumscriu doar în perimetrul literaturii autohtone. Am în gând, desigur, ºi câteva nume din literatura noastrã actualã. Dar de afurisita de epigramã a lui Cincinat Pavelescu (1872-1934), „Iancu Luca Caragiale“ / Îþi dã bere cu mãsurã - / Face ºi literaturã, / Însã nu face parale.“ – ne mai amintim oare la ceasul de faþã, când expresii, vorbe ºi replici ale unor personaje din comediile ºi prozele lui I.L. Caragiale le folosim, instantaneu, în vocabularul nostru cotidian?

„Ce este acela un urmuz?“ – se intituleazã textul liminar din proaspãtul volum al lui Dumitru Augustin Doman. Iar proza numitã mi se pare emblematicã pentru substanþe, problematica dar ºi personajele ce „populeazã“ prozele volumului. Personaje ce pot fi „luate“, considerate (ori confundate ºi identificate?) cu persoane anume dintr-o realitate în care trãim ºi nu doar cã ne este uºor recongnoscibilã, dar ºi strivitoare, în multe privinþe ca fiinþe sociale ce ne aflãm. Ca una din probele pe care autorul le „administreazã“ potenþialilor sãi cititori, în sensul veridicitãþii universului prozelor sale, este ºi aceea cã îºi declinã numele real, în calitate nu doar de scriptor, ci ºi de personaj, încã din prima frazã a prozei liminare: „Era 17 martie, se desprimãvãra ºi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima paginã a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei ºedinþe (s.m., M.M.) a Consiliului Local de dupã-amiazã.“ ªi unde mai pui cã este indicat ºi timpul „întâmplãrilor“, anume, „în zilele noastre“ ºi locul, într-o fostã capitalã „de munte“ a Þãrii Româneºti (sau, mã rog, a Cumaniei), în secolul al XIV-lea, adicã, urbea Curtea de Argeº. Urbe în care autorul, nãscut în anul 1953, în localitatea ªovarna-Mehedinþi, a devenit, pentru o vreme, cu puþini ani înainte, într-adevãr, redactor ºef, nu ºi proprietar, al unui ziar din fosta capitalã din urmã cu mai bine de ºase secole, rãmasã însã în memoria succesivelor generaþii, pânã în prezent, prin monumentele istorice ºi, în primul rând, dupã cum este arhicunoscut, prin ceea ce reprezintã Mãnãstirea Curtea de Argeº.

Numele ziarului cu pricina nu ni se face însã cunoscut, oricum, presupunem sã fie vorba de „Rãcnetul Carpaþilor“, rediviva. Dar „Ce este acela un urmuz?“ – este întrebarea pe care patronul ziarului, „Costel Machele, atotcunoscãtor într-ale jurnalisticii“, o pune, telefonic, redactorului ºef. Acesta scrisese în editorialul sãu, ca unei anumite strãzi din urbe, sã i se atribuie numele lui Urmuz. Cum era vremea unor astfel de schimbãri, pentru a corija altele, nu doar abuzive, dar întrutotul falsificatoare din punct de vedere istoric, în noile atribuiri se procedeazã, oarecum, asemãnãtor ca în prozele lui Urmuz. „Ce este acela un urmuz?“ Cel ce întreabã ºi destui asemenea lui din urbe nu doar cã nu erau dedaþi la consultarea unor dicþionare literare, ori al celui enciclopedic, dar, preocupaþi, obsedaþi chiar de probleme aºa-zis „programatice“, nu citesc ceea ce au putut avea sub ochi de nenumãrate ori, cum indicã autorul: „Peste stradã de primãrie se aflã un restaurant cu terasã, iar pe zidul restaurantului se aflã o placã de marmurã cenuºie, fostã albã, cu urmãtoarea inscripþie: „PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NÃSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ“. La o masã sub aceastã placã îºi fac încãlzirea cu o vodcã înainte de ºedinþã consilierii liberali Nae Lingurar ºi Cristian Pãdurar. Nae L. zice: „Ai citit articolul lui Doman?“ „Ca de obicei, m-am uitat peste el aºa, în treacãt“, rãspunde Lingurar. „Dar ce e acela un urmuz?“ se trezesc întrebând amândoi deodatã“.

Sã vedem însã ce se petrece dupã: „Vremea fiind foarte frumoasã, dupã ordinara ºedinþã a parlamentului local, consilierii au trecut strada, ºi-au ocupat mesele în mod ordonat, pe doctrine (...) Dupã mai multe sticle cu vin, deosebirile de doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbãtat democratic, doar câte unul mai întrebând în vãzduh, nebãgat în seamã de nimeni: «Ce e, domnule, acela, un urmuz?»“

În prozele care alcãtuiesc volumul „Concetãþenii lui Urmuz“, însumând doar 117 pagini, autorul cuprinde, precum într-un caleidoscop aberant deformat, ca într-un mozaic figuri groteºti, de diverse dimensiuni, în situaþii ºi ipostaze din realitatea anilor noºtri, recognoscibile în consecinþã de cãtre cititori. Prezentarea acestor realitãþi, sub multiple aspecte, denotã un ochi ager care înregistreazã pe retinã, o minte ºi un talent care „proceseazã“ ºi întrupeazã într-un discurs prozastic coerent, realitãþi întâlnite în forme oarecum similare, deºi oarecum mai estompate, prezente însã ºi în perioade, conjuncturi istorice ºi politice, dar ºi literare revolute. În acest caz, aº putea concede cã scriitorul actual se circumscrie într-un ºir, într-o serie de „palimpseste“. Deºi situaþiile ºi personajele, dar chiar ºi perioada, conjunctura istoricã, politicã, dar ºi literarã pot fi caracterizate drept „anarhotipale“, ca sã împrumutãm un concept al lui Corin Braga.

Intitulându-ºi volumul „Concetãþenii lui Urmuz“, autorul nu implicã în prozele sale personaje ºi realitãþi doar din urbea natalã a scriitorului (1883-1923), ci extinde aria de existenþã ºi manifestare a acestora la un areal mai întins al „þãriºoarei“. ªi totuºi, personajele lui Urmuz, Izmail ºi Turnavitu, dar ºi Stamate, sunt actanþi într-o proiecþie a literaturii absurdului. Ce ne facem însã cu personajele ºi realitãþile ce „populeazã“ prozele din volumul lui Doman? Ele sunt cât se poate de reale în lumea noastrã de azi, deºi textele, citite în sine, aparþin literaturii veritabile. ªi ca sã fim ºi noi „pragmatici“, ne-am putea întreba, dacã prin textele sale, fãcând într-un fel ºi o gazetãrie superioarã, dar ºi o veritabilã literaturã, autorul face ºi parale? Fãrã însã a ne gândi ºi la ambivalenþa sensului din epigrama lui Cincinat, pe care o putem interpreta – epigramã fiind ºi în sensul cã prin vânzarea berii, ca berar deci, Caragiale nu „face parale“, dar, epigramatic – ºi oarecum ambiguu, în acest caz – ºi în sensul cã literatura pe care o scrie „nu face parale“. Deh, epigramã! Deºi, în aceastã ordine de idei, l-aº invoca pe „greoiul“ ardelean junimist Slavici, care exprimându-se în epocã despre comediile lui I.L. Caragiale, constata cã lumea a râs, râde ºi va râde vãzând spectacole cu aceste piese, deºi autorul nuvelei „Moara cu noroc“ considera cã, în fondul lor, piesele lui Caragiale sunt tragedii.