Of-ul scriitorilor basarabeni

Într-un interviu pe care mi l-a luat recent distinsa poetă Irina Nechit pentru Jurnalul de Chişinău am fost întrebat dacă revenirile în metropola situată pe malurile Bîcului mă inspiră sau, dimpotrivă, îmi spulberă nişte stări poetice? Cum să mă inhibe?! i-am răspuns. La Chişinău mă simt întotdeauna în largul meu.
Aici, după căderea imperiului, ca în Un veac de singurătate al lui Marquez, lumea pare a fi atît de recent creată, încît între lucrurile în sine şi denumirile lor nu s-a fixat o graniţă stabilă. Pe malul stîng al Prutului, realitatea e mai vie, mai palpitantă, mai plină de sevă, pămîntul e mai negru, mai roditor, iar oamenii mai pitoreşti, dar şi mai pragmatici decît cei ce-şi duc veacul, cotropiţi de-un dulce somn, în Moldova aflată pe malul drept al aceluiaşi rîu. În fine, cum să vă spun, în materie de săritul de la înălţime şi rămasul în picioare, basarabenii sînt adevăraţi maeştri. Viaţa i-a învăţat să se descurce în orice împrejurare. Ei sînt adevăraţii maeştri ai supravieţuirii.
Întoarcerea la Chişinău înseamnă pentru mine o întoarcere în timp, o pogorîre în trecut, iar uneori şi o scurtă descindere în viitor. Limba pe care o auzi vorbind pe stradă sau în piaţă, pare să nu se fi desprins cu totul de  limba dulce şi înţeleaptă, cum zice Eminescu, a vechilor cazanii, ea e reavănă şi proaspătă, ca o brazdă trasată adînc de un plug de fier, ce scoate la lumină, odată cu vestigiile unor epoci glorioase, şi cîteva relicve dintr-un trecut marcat de suferinţe greu de închipuit.
De fiecare dată cînd ajung la Chişinău, mă întorc acasă cu un alt tonus. Ultima descindere am făcut-o pe la mijlocul lui februarie a acestui an. Vreme de două zile, am hălăduit prin oraş, străbătînd cartiere, parcuri şi străzi ce-mi erau familiare. Paşii mei s-au intersectat cu mulţi oameni pe care i-am cunoscut cît timp am stat acolo. Doi dintre ei, poeţii Nicolae Popa şi confratele său, Nicolae Spătaru, un demn urmaş al Spătăreştilor, au avut amabilitatea să ne însoţească (venisem împreună cu alţi doi colegi de breaslă) pînă la autogară şi să ne ţină de urît pînă la plecarea microbuzului spre Iaşi.
Cum timpul în autogară pare mai lung decît oriunde în altă parte, am intrat la o bodegă, unde ne-am cinstit pe rînd cu cîte un „Spicuşor” de Bălţi. O votcă la fel de curată ca lacrima, stoarsă din bobiţe de grîu şi de secară, care îţi ascute spiritul şi înveseleşte privirea, făcînd-o să pară mai sticloasă. Aici, din vorbă în vorbă, punînd ţara la cale, am ajuns, cum era şi de-aşteptat, încet-încetişor, şi la literatură.
Legat de acest subiect, scriitorii din Basarabia au un of nemărturisit. După douăzeci de ani de la prăbuşirea URSS-ului, literatura basarabeană continuă să fie privită ca o rudă săracă a literaturii române. În ciuda deselor vizite pe care le fac literaţii mai tineri sau mai bătrîni la Bucureşti şi în alte centre de cultură, ei continuă să rămînă nişte marginali. Există o perdea de sticlă nevăzută ce împarte spiritualitatea romănească în două sau chiar în mai multe părţi... Scriitorii din capitală şi cei din provincie. Scriitorii din ţară şi cei din afara ei. Scriitorii basabeni, indiferent de generaţia din care fac parte, percep ca pe un acut sentiment de înstrăinare această graniţă nevăzută, dar palpabilă, trasată de-a lungul Prutului. Încearcă să-i taie sîrmele, dar fără nici un rezultat. Sîrma ghimpată a rămas adînc întipărită în conştiinţa criticilor noştri, care, cu excepţiile de rigoare, îi tratează ca atare, îi ignoră cu desăvîrşire. Nu e de mirare, deci, că, pentru majoritatea cititorilor români, poezia basarabeană se rezumă la cîteva nume vehiculate în presă: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matkovski, Ion Hadârcă, Leonida Lari, şi cam atît. Ce facem însă cu scriitori precum Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu Păun, Nicolae Popa, Eugen Cioclea, Irina Nechit, Nicole Spătaru, Vasile Gîrneţ, Teo Chiriac şi încă o întreagă pleiadă de poeţi din generaţia de mijloc care, din punct de vedere valoric, nu sînt cu nimic mai prejos decît colegii lor din România?! Literatura basarabeană a fost privită en-gros de critica românească. Nici generaţia lui Grigore Vieru nu a fost receptată la adevărata-i dimensiune... Pentru reprezentanţii societatăţii civile şi pentru elitele din România, literatura acestei generaţii a fost percepută ca un fel de relicvă a păşunismului şi paşoptismului. De aici şi reticenţa critică. Ei bine, respingerea aceasta a avut consecinţe nefaste asupra destinului lor literar. Volens-nolens, ei nu au avut o altă şansă decît aceea de a cădea în braţele larg deschise ale poeţilor ce au proslăvit regimul ceauşist şi apoi au sărit, fără nici un fel de scrupule, în barca noii puteri instaurate după ’89 la Bucureşti, servind cauzele acesteia. Pentru publicul din România, poeţii aceştia erau compromişi. Nu acelaşi lucru se spunea despre poeţii basarabeni. Iniţial ei au fost priviţi ca nişte eroi, care nu s-au ferit să-şi pună viaţa în joc pentru cauza limbii şi întregirea naţiunii. Unora, noua putere de la Bucureşti le-a oferit diverse privilegii şi astfel încetul cu încetul ei au fost asimilaţi cu poeţii patriotarzi de pe meleagurile noastre. Ei fost răsplătiţi pe merit de către guvernanţi... Cauza naţională pentru care au militat, punîndu-şi adesea viaţa în primejdie, merita o recompensă. Dar orice cîştig înseamnă şi o pierdere. Deplasarea aceasta doar într-o singură direcţie i-a făcut să devină purtătorii de steag ai unei cauze pentru care, în decembrie ’89, totuşi lumea a ieşit în stradă. Patriotismul autentic, simţit, probabil, de partida naţională, altoit însă cu nostalgia agresivă după regimul ceauşist, după cum şi însuşirea cu orice preţ a modelelor democraţiei occidentale de către reprezentanţii societăţii civile nu aveau cum să împingă societatea românească înainte. Ea fost sfîrtecată în interior, ţinută în chingi, de aceste două tendinţe, care, mînate de tot felul de orgolii şi de vanităţi mai mult sau mai puţin justificate, dar şi de diverse interese, s-au măcinat între ele ca două roţi de moară, trăgînd în urma lor întreaga societate românească, bulversată din ce în ce mai mult de corupţie şi de scandaluri, soldată cu o criză economică, politică, morală şi existenţială, fără precedent. Pe fondul acesta de degringoladă generală, era şi normal să apară rupturi şi fracţiuni între diverse grupuri şi diverse generaţii.
Din păcate, o parte din conflictul existent în România s-a mutat şi peste Prut.
Dacă poeţii din generaţia lui Vieru animau masele, scoţîndu-i cu sutele de mii în piaţa publică, poeţii generaţiei următoare au avut un alt rol. Ei au revoluţionat limbajul poetic, făcîndu-l compatibil cu cel de dincolo de Prut. Nu e, deci, de mirare că poezia lor n-a fost receptată de marele public. Nu acesta a fost scopul lor. Grav este însă faptul că mesajul lor nu a răzbit pînă la urechile criticii literare româneşti. De aici şi of-ul...
 Împovărat de aceste gînduri fragmentare ce se năşteau pe creier şi coborau în valuri ceţoase înspre plex şi inimă, am părăsit de unul singur birtul, sub pretextul că mai am de făcut cîteva cumpărături.
Ieşind pe peron, am tras adînc aerul rece în piept, am oftat prelung, privind oraşul în depărtare, învăluit de aburii unui apus de soare cenuşiu. Mă despărţeam cu greu de Chişinău. Simţeam nevoia să-mi iau rămas bun de la oraşul făcut parcă pe croiala mea... Nicăieri, mă gîndeam, of-ul nerostit nu se simte mai palpabil decît în birtul mizer al unei autogări, înainte de plecarea microbuzului spre fruntariile patriei mume.
Pe peronul plin de chiştoace, de ambalaje şi de tot felul de tăgîrţe, lumea pare să aibă totuşi sens. Ai venit de acasă şi te întorci acasă. Un pic mai bogat, dar şi mai disperat. Sărăcia te-a însoţit pe drum tot timpul, dar, luîndu-te cu vorba, ai uitat de ea.
Dar ea nu a uitat de tine.
Am mers spre poarta de ieşire, unde m-am oprit din nou, contemplînd preţ de cîteva minute coasta dinspre apus a unui deal ce semăna cu un Acropole postmodern, cu iz basarabean. Ceasurile erau deja înaintate. Mai aveam aproape o jumătate de oră pînă la plecarea microrobuzului, timp suficient pentru un scurt, dar folositor, „taifas”. Mi-am scos portmoneul din buzunar, mi-am controlat rezerva de bancnote, mai aveam o duzină de lei moldoveneşti, m-am uitat şi la biletul cumpărat la sosirea în autogară şi am răsuflat liniştit. Albea la locul lui, în mulţimea de lei moldoveneşti. M-am răsucit în loc şi m-am întors la birt, poposind mai întîi pe la cîteva tarabe de unde am făcut mici cumpărături. Gazdele, dar şi tovarăşii mei de drum, Lucian şi Cassian, stăteau liniştiţi la locurile lor. În birt, zarva se mai potolise. M-am aşezat pe taburetul meu înalt şi am mai comandat un rînd de votci, nu pentru toţi, ci doar pentru trei din cinci. Cassian îşi păstra rezervele pentru agapa la care urma să participe seara, iar Nicolae Spătaru urma să-l ducă cu automobilul la sediul Uniunii pe autorul Careului cu raci...