Tocmai cumpărasem Tratatul de descompunere şi aşteptam tramvaiul în Tîrgu Cucului, cînd se apropie domnul Arnold, astrolog de profesie, şi-mi spuse :

Au terminat cu Eliade şi au început cu Cioran! Or să umple cu el librăriile. Gem rafturile bibliotecilor de atîta Cioran. Nu poţi să-ţi cîrpeşti găurile de la pantofi, dar te duci să cumperi un Cioran. Cioraniada asta naţională e un fel de Cîntare a României, întoarsă pe dos! Cui foloseşte toată isteria asta? Cine îşi face carieră pe spatele lui Cioran? Noii filozofi! Nu le mai ajungi cu nasul la prăjină! Pardon, invers, se corectă el.

Profit de neatenţia astrologului şi mă urc în tramvai, asta ca să nu mă întind la vorbă.

Zi de vară. Lume peste lume. Înghesuială ca la iarmaroc. Abia reuşesc să cobor în Piaţa Unirii. Cumpăr cîteva ziare şi vreau s-o pornesc spre casă, dau însă din nou nas în nas cu astrologul. Pare uşor iritat.

Nu-mi place Cioran, zice. E prea patetic. M-am săturat să ascult această simfonie neagră! Aş vrea să văd şi o rază de lumină în bezna cioraniană!

Tac.

Orice frază mi se pare falsă. De un patetism îngrozitor. Te încarci de energie dacă-1 citeşti pe Cioran. Nici într-un caz nu-ţi vine să te sinucizi. Păi, dacă susţii descompunerea, vreau să te văd descompus. Dar Cioran, ce? Băuturică, băuturică. Căldurică, căldurică. Pipiţe, pipiţe... Glorie, glorie. Apartament la Paris.

La mansardă, am completat.

La mansardă, mă ironiză astrologul. Ca rîndunicile, ca lăstunii. Contempli acoperişurile şi începi să ciripeşti... Aşa îţi vine să te tot descompui. Dar ce ştie poetul despre perversiunile unui filozof? Filozofii şi, în speţă, moraliştii trăiesc enorm, ascultă-mă ce-ţi spun, continuă astrologul, iar poeţii puţin. Cioran însă naiba ştie ce este : nici poet, nici filozof. Nu sînt invidios, dar toate au o limită. Te ridici împotriva scriitorilor şi scrii ca un dement. Uită-te la unul ca Brumaru, arată mai descompus ca orice frază a lui Cioran.

Scoţînd din portmoneu un bilet de tramvai, astrologul adaugă:

Cioran face apologia plictisului, dar nu se plictiseşte nici o clipă. Şi asta fiindcă e preocupat să-şi teoretizeze plictiseala, în ce constă în fond drama lui Cioran? O existenţă meschină, fără rădăcini. El e ca un spor pe care-1 poartă vîntul. Azi aici, mâine acolo. O plantă artificială fără rădăcini în realitate. A te lepăda de limba pe care ai moştenit-o în pîntecele mamei tale, ce stupizenie! Cioran acoperă cu blestem pîntecele care 1-a zămislit, dar acest blestem e artificial, pentru că-1 rosteşte într-o limbă de împrumut. Satanism? Da’ de unde! Satanismul său e moale ca o cîrpă. Un lucru nu-i este limpede : nu te poţi învîrti la infinit în jurul propriului tău paradox. Existenţa aceasta, ca un amurg de cenuşă, ce se varsă peste capul lui Demiurgos. Apoi această veşnică demenţă a lui Dumnezeu. Scleroza creaţiei. Lumea privită prin răgetul unui porc. E suficient să-i citeşti o carte, ca să cunoşti conţinutul tuturor celorlalte.

Nu mă arăt a fi de acord.

Astrologul se enervează. Din ascuţit, nasul îi devine şi mai ascuţit.

Ascultă, îmi spune. Să vezi ce debitează Cioran: „Cincizeci şi nouă de secunde din fiecare minut al meu au fost dedicate suferinţei.” Cîtă infatuare. Cine-1 crede!? Cincizeci şi nouă de secunde din fiecare minut ! Şi asta optzeci şi unu de ani în capăt. Socoteşte secundele suferinţei sale. O, vai, cît a mai suferit şi Cioran! Şă mai spicuim: „înţelepciunea — ultimul cuvînt al civilizaţiei”, „Nimbul amurgurilor istorice”, „dezmăţul curiozităţii”. Fraze cu iz de cimitir livresc, metafore decedate de un veac — asta e Cioran!

Astrologul părea din ce în ce mai agitat. Ochii săi obişnuiţi se aplecau asupra astrelor, se roteau febril în cap... Firele bărbii străluceau acoperite de broboane de transpiraţie. Din cap pînă-n picioare, astrologul ardea de indignare.

Leuşul cosmic, rosti el cu o voce tremurîndă. Sicriu cu ochelari. Mi-e greaţă de toate metaforele astea. Şi îţi mai spun încă un lucru, adăugă el, apucîndu-mă de gulerul cămăşii: sînt născut în aceeaşi zi cu acest Cioran, dar nu mă manifest!

Sînteţi un om discret, am adăugat. Şi, totuşi, aveţi opinii foarte ferme. Cum se împacă discreţia dumneavoastră cu intransigenţa?

Se împacă foarte bine, zise el. Construcţia mea interioară e oximoronică, zîmbi astrologul.

Dacă aveţi rezerve atît de mari faţă de Cioran, atunci pe cine admiraţi?

Rezerve, răbufni el. Nu-l pot suferi, înţelegi? Am făcut o adevărată fixaţie. Nu pot dormi noaptea din pricina lui...

Poate că e vorba de o deformaţie profesională...

Despre ce fel de deformaţie profesională vorbeşti mata?

Sînteţi astrolog, e normal să nu puteţi dormi pe parcursul nopţii, odată ce meseria dumneavoastră vă împinge să contemplaţi bolta cerească năpădită de stele...

Din pricina lui Cioran, nu mai văd nici un fel de boltă şi nici un fel de stele... Doar un hău negru, rotitor...

Dacă aveţi alergie faţă de Cioran, atunci probabil îl admiraţi pe părintele Steinhardt... Vă place Jurnalul fericirii?

Mă aşteptam ca interlocutorul meu să aibă rezerve şi faţă de Steinhardt... Dar m-am înşelat. Întunecata faţă a astrologului se lumină dintr-o dată...

Steinhardt, murmură el... Steinhardt e altceva... El e numai lumină şi bucurie... Citindu-l, reuşesc într-adevăr să alung demonii ce-au bîntuit în mintea lui Cioran... Ia uite ce frumos spune Steinhardt: „Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atît de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici…”. Frumos, nu?!

Frumos... Frumos...

E divin, exclamă astrologul...

Dar în afară de Steinhardt mai aveţi admiraţie faţă de un alt filozof al spiritului?

Am, cum să nu am, spuse el.

Care e numele său?

Mihai Şora, zise astrologul...

Mihai Şora?

Da, făcu astrologul. I-am studiat aura proiectată pe Caleea lactee. E doar muzică şi poezie pură. Muzică şi matematică. O, cîtă seninătate, cîtă armonie în toată această rigiditate a sa. Mihai Şora e ca un clavecin, în spatele căruia stau trei umbre: Bach, Mozart şi Pascal... Ia ascultă ce spune domnul Şora despre cunoaşterea eului: „Relaţia de fiinţă e întotdeuna o relaţie de cunoaştere (oarbă). De dublă cunoaştere (oarbă). Şi copacul cunoaşte securea care-l despică; nu numai securea, copacul. La acest nivel, strict entitativ, omul însuşi e cunoscut de ceea ce el cunoaşte, - şi degetul strivit, de uşă; nu numai uşa de degetul strivit...”.

E un pic de poezie aici...

Un pic mai multă decît crezi mata, exclamă astrologul, adăugînd:

Ce păcat că viaţa omului nu se măsoară nici în mile, nici în kilometri, ci în ani ce se evaporă aşa cum vin... Ca noţiune, şi nu numai ca noţiune, ci şi ca fapt trăit, timpul posedă o relativitate greu de măsurat şi cîntărit. Măsura lui nu poate fi definită nici de o formulă matematică, nici de una chimică sau alchimică. El mai degrabă poate fi perceput printr-o metaforă fericită, în care rămîne prins ca o insectă într-o crisalidă... Ei bine, se pare că Mihai Şora a descoperit formula conservării materiei... Şi a timpului... Căci, altfel, cum ne-am putea explica faptul că pe parcursul a trei sau patru decenii trupul său a rămas aproape neschimbat?

Ei, uite, de aceea îl admir... Armonia naşte armonie, iar descompunerea, descompunere... Să auzim de bine... Pe curînd...