Spirit polivalent, cu multiple faţete expresive, întemeindu-şi estetica pe luciditate şi ironie, Ion D. Sîrbu îşi definea lapidar proza într-o consemnare epistolară: „…idealul meu de proză este unul de defulare filosofică şi de autovendetă satirică. Moi je suis le nouveau Candide.” Roadele acestui ideal, care îi asigură „răzbunarea” în postumitate, sunt Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi neromanţatele memorii risipite în fascinantul epistolar (de la Traversarea cortinei, 1994, la Jertfe, 2009).

Determinată de complexitatea acestei opere, Elvira Sorohan restrânge „câmpul analitic” la Jurnalul unui jurnalist fără jurnal într-un eseu dens publicat în anul de vârf al exegezei consacrate operei în cauză, 1999: Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv. Considerat pe bună dreptate „cea mai autentică literatură de sertar” şi „operă unică în literatura română postbelică”, cum se afirmă răspicat în Cuvântul preliminar, Jurnalul…este abordat „prin strategia paşilor mărunţi” într-o analiză de profunzime, care-l plasează pe scriitorul antitotalitarist – un disident de laborator, i-aş spune – în contextul socio-politic şi cultural în care concepe opera subversivă, extrăgând „datele conştiinţei scriitorului care a trebuit să tacă scriind”.

Pornind de la premisa că „în Jurnal e autenticul Sîrbu, de o cerebralitate ieşită din comun, ispitită să se odihnească adesea în umbra metaforei (în expresie), a lirismului (în amintiri), a umorului (în ironie) şi paradoxelor”, Elvira Sorohan conturează portretul scriitorului exemplar, aşa cum se reflectă din oglinda textului direct în istoria literaturii. În capitolul iniţial, O personalitate accentuată – care induce oarecari confuzii între autor şi personaj -, eseista uzează tacit de terminologia profesorului psihiatru de la Universitatea din Humboldt, Karl Leonhard (analistul avizat al personalităţilor accentuate din literatura universală), spre a reliefa hiperperseverenţa structurală şi personalitatea demonstrativă ale diaristului care survolează epoca totalitară „prin puterea spiritului critic inapt pentru compromis”. Este meritul autoarei că depăşeşte acest prag al fenomenologiei psihologice – mai cu seamă în capitolul-nucleu Jurnalul. Un document al spiritului captiv –, explorând cu predilecţie substratul estetic şi etic al operei investigate.

Condiţia „intelectualului exemplar” din universul carceral al totalitarismului de stânga, identificată cu starea de Iovie, este analizată într-un capitol prefigurativ cu titlu inspirat, Iov îşi scrie jurnalul, unde e valorificată „invocarea asociativă a eului cu destinul lui Iov” din Jurnal, dar şi din romanul Lupul şi Catedrala. În termenii autoarei, „lecţia textului biblic” a fost asimilată în chip creator, astfel încât prozatorul care invocă „modelul ca sugestie explicativă a victimizării sale” ajunge să se situeze „orgolios în suferinţa exemplară, universală, sfidând circumstanţele istorice, ridicându-se dominator deasupra lor”. Concluzia e afişată la începutul demonstraţiei analitice: „...şi Iov şi Candid al Jurnalului, un alter ego al diaristului, coboară din aceeaşi substanţă umană. Simpla asociaţie cu un tipar conştientizat obsesiv imprimă lecturii un interes literar intertextual”.

În secţiunea care împrumută titlul eseului, sunt stoarse sensurile jurnalului intim care ajută la conturarea personalităţii accentuate a autorului, dedublat în interstiţiile textului într-o serie de ipostaze alter ego: Candid, Moşul, Mefisto, „muza clandestină” Olimpia ş.a. Înainte de toate, este plasat Jurnalul lui Sîrbu în sfera istoriei jurnalului intim românesc – de la Titu Maiorescu spre N. Steinhardt – pentru a pune accentul pe unicitatea „celui mai valoros şi spiritual jurnal scris în interiorul şi contra regimului totalitar în variantă balcanică”. Se disting, astfel, trăsăturile definitorii ale scrierii clandestine care asigură revanşa postumă: „O revanşă târzie a prozatorului I. D. Sîrbu şi publicat la câţiva ani de la dispariţia lui. Este jurnalul unui Iov captiv al zonei concentraţionare, supus la o nejustificată suferinţă a spiritului”. Se delimitează stilul „seducător” dedus din osmoza ideii categorice cu expresia plastică, funcţia cathartică a discursului, semnificaţia de manifest al generaţiei sacrificate, transferul ideilor diaristului în romane şi atitudinea anti-utopică. Dintre ideile originale care înalţă edificiul exegetic aş remarca interpretarea paratextuală: Jurnalul unu jurnalist fără jurnal este o „scriere declarat jurnalieră”, concepută de un jurnalist-ziarist exclus din presa cotidiană, „care nu-şi poate comunica opiniile – şi are multe – pentru că nu este acceptat la ziar”.

După care, în secvenţe distincte, sunt decelate, rând pe rând, cu neobişnuită, dar responsabilă rigoare analitică: congruenţa dintre eu şi supra-eu sau dintre „eul moral înnăscut” şi „eul spiritual dobândit prin formaţie”; luciditatea ca metodă („metodă analitică, orientată clar spre radiografierea societăţii absurde”); contestarea politicului de tip totalitarist („Athanorul” politic, cu trimitere preţios-metaforică la alchimiştii care vizau regenerarea cosmosului); raportarea critică la mentalităţile româneşti; suferinţele şi avatarurile scriitorului care „se declară spectatorul îndurerat şi victima scârbită” a lumii „valorilor inversate”; antiutopia care transpare din jurnal sau „scheletul ideativ al unei antiutopii de coloratură orwelliană”; „creştinismul meu” şi al celorlalţi, vizând relaţia cu Dumnezeu a prozatorului care nu a fost nici habotnic, nici ateu. Demonstraţia analitică e încheiată cu exigenţele literare ale diaristului cu fibră morală care conduc la concluzia că modelul de scriitor acreditat în Jurnalul lui I. D. Sîrbu „e mai curând de ordin moral decât estetic”. Concluziile analizei sunt punctate în formulări memorabile, mustind de empatie, fără să depăşească, însă, limita admiraţiei critice, de genul: „Ceea ce aduce nou I. D. Sîrbu e Jurnalul-manifest al unui intelectual eliminat din istoria falsificată orwellian, în laboratoarele de la «ministerul adevărului.»”; sau: „A fost, s-o recunoaştem, un iconodul al Cuvântului, la umărul lui Arghezi”; sau: „Diaristul demonstrează a fi fost în posesia atributelor unui mare retor: ethos, pathos, logos” etc.

Afirmând, cu certitudine („deşi e avansată sintagma «literatură reflexivă»”, p. 67), că Jurnalul „nu e o operă de ficţiune”, Elvira Sorohan îşi închide cartea (şi bine face) cu un capitol care-i contrazice afirmaţia: Jurnalul ca literatură reflexivă. Retorica. Este apreciată aici „scriitura aflată in nuce” şi literaritatea jurnalului care derivă din „reflexivitate aplicată pe o realitate expurgată de date calendaristice, sublimate în idei”. Sunt, apoi, analizate cu acribie trăsăturile fundamentale ale stilului inconfundabil al diaristului care certifică retorica textului: fragmentarismul, funcţia expresivă a incipitului, recondiţionarea aforismului, uzul paradoxului ca „metalogism care poate comunica contrarietăţile insolubile ale spiritului”, ironia corosivă şi jocul parodic fixat îndeobşte pe „limba de lemn” a perioadei comuniste. În fond, cred că autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal impune un stil autenticist al urgenţei comunicării şi al limbajului anticalofil (dar colorat) a cărui marcă e conferită de ironia autarhică şi umorul subsecvent. Jurnalul iese astfel din intimitatea faptului biografic şi devine literatură, o literatură a fragmentului concepută într-o direcţie paralelă cu a prozatorilor din Şcoala de la Târgovişte, literatură confesivă cu turnură eseistică.

Paradoxul apariţiei acestui studiu (eseu, în definiţia autoarei) decurge din faptul că a fost scris de o specialistă în literatura medievală, care a dat interpretări originale despre Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, dar şi despre „revolta” la Heliade şi Eminescu. Pare că pasiunea pentru Istoria ieroglifică a lui Cantemir – evocat indirect peste veacuri de I. D. Sîrbu prin alegoria cu cifru onomastic şi toponomastic din Adio, Europa! şi simbolistica lupului din Lupul şi Catedrala – a determinat interesul Elvirei Sorohan pentru prozatorul postbelic cu destin exemplar. Părerea este întărită de o asociaţie fugară de la începutul eseului: „Întrucâtva, comunicativului Candid, moralist de înaltă ţinută intelectuală, îi seamănă Inorogul, masca extravertitului Cantemir, enciclopedistul citit, în opera istorică, de Sîrbu”. Cert este că Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv propune o lectură captivantă, cum captivată a fost autoarea de textul generator.