Format la şcoala maiorescianismului, Eugen Negrici este, cred, criticul literar postbelic cu cea mai imprevizibilă evoluţie, pendulând constructiv între polii literaturii române, de la epoca veche la perioada contemporană. Înzestrat cu un sigur simţ estetic, îşi începe periplul de cititor metodic şi iscoditor prin moderna reinterpretare a operei unui autor de literatură religioasă (Antim Ivireanul) şi a primilor cronicari moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin). Face un popas mai îndelungat în aria textelor vechi, spre a întemeia o teorie sui generis a receptării pusă sub semnul „expresivităţii involuntare”, şi publică la sfârşitul anilor ’70 „ciclul imanenţei literaturii”, o trilogie critică incitantă: Expresivitatea involuntară, Figura spiritului creator şi Imanenţa literaturii.

În anii ’80, istoricul literar survolează, fără nici un avertisment, celelalte teritorii ale literaturii române pentru a se fixa în perimetrul poeziei postbelice, prin Introducere în poezia contemporană din 1985 (urmată de Sistematica poeziei). Dintr-o postură polemică, trasează şi aici liniile unui sistem de lectură, ordonând materia în funcţie de „mecanismele poeticităţii” şi distingând trei tipuri de poeţi care: „prelucrează”, „destructurează” şi „substituie”. În mare, clasificarea propusă se bazează pe „gradul implicării subiectului în obiect”. Corespunzător celor trei clase – în funcţie de eul ce structurează, transfigurează ori preschimbă –, obiectul şi subiectul sunt entităţi distincte, obiectul depinde de subiect şi, în sfârşit, subiectul devine obiect. Criticul insistă asupra delimitărilor, revine stăruitor cu precizări şi nuanţe, conştient de riscurile asumate în dificila întreprindere sintetică. În sprijinul sistematizării, el apelează finalmente la argumentele demonstraţiei analitice, pătrunzând adânc în substratul textului, îmbogăţind sau modificând interpretările anterioare, cu neascuns (şi, în genere, nedrept) dispreţ faţă de acţiunea „recenzenţilor” care ajung, în opinia sa, la simplificări sub presiunea rigorilor speciei. El utilizează, intenţionat, dublul limbaj: „unul, îndeajuns de cunoscut şi care aparţine esteticii şi stilisticii, altul – de coloratură semiotică”.

După 1989, Eugen Negrici întreprinde o ultimă incursiune cuceritoare în vechea literatură, cu Poezia medievală în limba română din 1996. Dar se stabileşte dezinvolt în contemporaneitate, începând cu un gen de „antologie a ruşinii” din perioada proletcultist-comunistă: Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă. Pornind de la premisa că literatura epocii „pregătea prin mijloace specifice şi cu o tenacitate demonică nu cititori, ci soldaţi ai credinţei, adoratori fanatici”, distinge, în studiul introductiv, clasele tematice ale proletcultismului literar în funcţie de cultul: sfinţilor martiri (soldatul sovietic, eroul comunist); al apostolilor credinţei (Lenin, Stalin, Dej, Ceauşescu); al bisericii ocrotitoare (partidul unic); al regatului ceresc („paradisul drepţilor”, U.R.S.S.); al omului nou („exorcizat, izbăvit, mântuit”). Expresiva clasificare constituie demersul care anticipează (şi anunţă) proiectul unei istorii neortodoxe a literaturii române postbelice, urmărind relaţia dintre factorul politic şi literar. Care nu este – precizează autorul cu modestie disimulată – „o istorie literară în accepţia obişnuită a termenului”, ci doar o înregistrare metodică a producţiei literare dintre anii 1948-1989.

Literatura română sub comunism, din anii 2002-2003 (în volume separate consacrate prozei şi poeziei), se aşază firesc în contiguitatea antologiei care cuprindea probe de poezie agitatorică grupate sub titluri plastice şi adecvate. Tezele din Istoricul care încheia culegerea de osanale (cu sensul răsturnat faţă de celebrele Omagii de odinioară) sunt aplicate şi în cazul prozei. Din perspectiva lui Eugen Negrici, pentru determinarea valorilor literare ale unei perioade (în speţă, comunistă) nu are nici o relevanţă climatul cultural sau spiritual, ci numai climatul politic. Criticul (nu istoricul literar) şi-a propus să discearnă liniile zigzagate de evoluţie a fenomenului literar sub comunism, „în condiţiile tragice ale unei societăţi opresive”, când scriitorii autentici au depus „eforturi excepţionale” pentru a face să funcţioneze normal şi „cu cât mai puţine concesii“ instituţia literaturii. Într-un gen de fenomenologie a interacţiunii dintre politică şi literatură, se disting „momentele cruciale ale istoriei literare” în anii 1948, 1964 şi 1971, marcaţi de evenimente politice ce determină cursul literaturii: „scriitorii răspund, deliberat sau nu, provocărilor factorului politic într-un mod care le organizează destinul literar şi îi grupează într-un soi de perechi de «generaţii» de creaţie marcate ideologic: ideogeneraţii”. În acest context, este respinsă – cu argumente pe măsura premisei ordonatoare –, şi teza contradicţiei dintre generaţii (şaizecişti, optzecişti etc.), „în condiţiile în care un regim al terorii provoca gruparea scriitorilor pe alte criterii decât cele strict estetice”.

Literatura de până la Revoluţie este astfel împărţită în patru etape: stalinismul cultural (1948-1953); destanilizarea formală (1953-1964); relativa liberalizare (1964-1971); naţionalismul comunist şi izolaţionismul ceauşist (1971-1989). Este prima etapizare de acest gen a literaturii postbelice care se remarcă, în primul rând, prin distribuirea unor ani (de creaţie), încadraţi de obicei în istoriile didactice în „satanicul” deceniu proletcultist (al şaselea al veacului trecut), în nu mai puţin de trei etape diferite. Criticul purcede apoi la analiza operelor care ilustrează ideologia fiecărei etape, sub îndrumarea vigilentă a cenzurii şi a criticii dogmatice. În cadrul fiecărei etape, literatura este împărţită în aservită şi tolerată.

Deşi nu a fost defel atras de exerciţiul cronicii literare, desconsiderând uneori lucrarea „recenzenţilor”, autorul Literaturii române sub comunism este posesorul unui limbaj critic care îl plasează în vecinătatea criticii de întâmpinare. Este aceasta o modalitate de a-şi personaliza judecata, delimitându-se făţiş de înclinaţia criticii universitare (din care face parte) către formalism sau specializare scientistă. Criticul, cu mare apetit polemic, intransigent în ce priveşte latura morală a scriitorului, uzează de un limbaj colorat subiectiv (deseori, cu accente de pamflet) atunci când sancţionează compromisurile.

Adept al spiritului critic cu pronunţare răspicată, Eugen Negrici se manifestă deopotrivă ca un conchistador al teritoriilor literare nedefrişate pe de-a-ntregul şi ca întemeietor de sisteme estetice după o metodologie literară reinventată. În toată opera sa, armonizând istoria, critica şi teoria literaturii, criticul de ţinută seniorială procedează, în fond, după principiul afişat în argumentul ultimei cărţi polemice, Iluziile literaturii române, adică regândeşte „cu calm şi simplitate conceptele universalizate şi interpretările inerţiale”.