Zilele trecute am avut surpriza sã citesc un comentariu la un articol cu aluzii franceze, o reacþie stupefiantã pentru timpurile noastre. Era ceva de genul: lasã, nu ne mai daþi exemplul Franþei, cã ãºtia s-au întins în toatã lumea. Ar fi, adicã, imperialiºti. Credeam cã asemenea mentalitãþi, induse de învãþãmântul, de fapt dezvãþãmântul, comunist au dispãrut, sub presiunea realitãþii ºi a evidenþelor. Aº, prostia dispare greu.

Dar prostia asta, prelungitã anacronic în secolul XXI, cel de dupã totalitarismul comunist, a avut efecte dezastruoase asupra a generaþii ºi generaþii de oameni, care, chiar dacã nu au împãrtãºit „opiniile” idioate de tipul celei de mai sus, în schimb au împãrtãºit soarta pe care idioþii respectivi le-au pregãtit-o.

De câte ori trec prin faþa Sorbonei, la Paris desigur, mã gândesc la toate generaþiile de tineri români sau estici în general care ar fi avut dreptul sã studieze aici dacã ar fi trãit într-un regim normal. Nu spun democratic, spun normal. ªi atunci mi se perindã prin faþa ochilor toþi acei activiºti de partid obtuzi cu care, nevrând, a trebuit sã am contact în viaþa mea din regimul Ceauºescu. La toþi aceºti imbecili, analfabeþi în majoritate, la securistul care voia sã mã tragã de limbã acum 25 de ani, þinându-mi teorii despre ce a fãcut regimul comunist pentru el, care, uite ce a ajuns, altfel ar fi rãmas la el la þarã în Oltenia, de unde-l scosese partidul ºi securitatea pentru a-l aduce la Cluj.

Tot acest aparat infernal care nu s-a ocupat cu altceva decât cu schilodirea sufletelor ºi minþilor a milioane ºi milioane de oameni, sute de milioane chiar, dacã ne gândim la Rusia ºi China, n-a fost pedepsit niciodatã, n-a fost nici mãcar condamnat vreodatã, aºa, de ochii istoriei. Poþi sã-l întrebi pe fostul activist de partid, azi reprofilat în demnitar democrat mai mare sau mai mic: De ce, Grigore, de ce? De ce, Miticã, de ce? Nu, nu poþi sã-l întrebi, pentru cã istoria nu ºi-a luat aceastã sarcinã, nu s-a hotãrât încã sã o facã, poate pentru a conserva o speranþã vanã ºi dãunãtoare a celor cu siguranþã nefericiþi din regimurile democrate, care au ºi ele victimele lor, o speranþã spun, într-un regim drept, egal pentru toþi. Un regim care, în lumea oamenilor nu va exista niciodatã. Nu de alta, dar din cauzã cã acea pretinsã egalitate nu existã, în forma ei clamatã. Pentru cã oamenii sunt feroce inegali, ca dotare intelectualã ºi fizicã, pentru cã ºansele lor, oricât de egale ar fi ele, îi vor favoriza totdeauna pe cei mai bine dotaþi din naºtere ºi din familie.

Noi, cei care am trecut prin infernul comunist, ºtim foarte bine ce înseamnã „cea mai dreaptã dintre lumi”, poate cea mai dreaptã cale spre ratarea celor înzestraþi intelectual ºi spre „realizarea” ticãloºilor ºi a celor fãrã caracter. Nu cã în lumea capitalistã ºi democratã cei fãrã caracter nu s-ar descurca, dar ei, vreau sã spun, se descurcã de minune mai ales în comunism, unde toate cãile le sunt deschise.

N-am sã pot rãspunde niciodatã la întrebarea obsedantã de ce trebuie generaþii întregi de oameni de pe acest glob sã se supunã unor ideologii create de proºti ºi ticãloºi, cum a fost cea comunistã. Dar dacã mã gândesc la alte zone ale lumii, la recentul Darfour, înþeleg cã altora le e încã ºi mai rãu, ceea ce nu mã consoleazã. Mã face, cel mult, sã-i includ ºi pe ei în întrebarea mea obsedantã: de ce, nene Anghelache, de ce? (Am preluat-o de la Caragiale, cãci el ne izbãveºte în cele din urmã ºi de ticãloºi ºi de alte lifte. „Ne consoleazã” ar fi, poate, mai exact spus, cã de izbãvit, numai Cel de Sus ne va izbãvi. În realitate ºi definitiv.)