Mirosurile ne înconjoară, ajutându-ne să intuim spaţii, realităţi, să ne pregătim, să evităm, să reacţionăm, ne plonjează în propriul trecut, făcându-ne să rememorăm toate momentele importante ale vieţii noastre, de la mirosul sânului matern la mirosul de toamnă al primei zi de şcoală, de la mirosurile obiectelor iubite la iubita pe care o îmbrăţişezi prima dată, ne proiectează în viitor, pregătindu-ne să comparăm şi să ne adaptăm.

Mirosul ne aminteşte originea noastră animală, dar şi evoluţia noastră culturală, căci unic, într-un fel, prin unicitatea fiecărui individ, el este un produs al educaţiei, o moştenire culturală, modelată de interacţiunea dintre aportul familial şi cel al comunităţii în care creşti şi te formezi.

Existenţa lui pare a fi paradoxală, contradictorie. În primul rând, prin istoria lui culturală. Secole întregi, filosofii i-au negat importanţa cognitivă, exilându-l într-o sferă a percepţiei trădătoare. Tot atâtea secole, artiştii, poeţi şi prozatori, mai ales, l-au făcut celebru prin scrieri geniale.

Ştiinţele sociale ce şi-au propus să descrie realitatea, comportamentele culturale l-au neglijat, l-au ignorat, invocând nu atât unicitatea lui, cât mai ales incapacitatea culegerii, cartografierii, clasificării, muzeificării lui, cu alte cuvinte, imposibilitatea de a-l folosi ca probă, ca argument.

Cu toate acestea, mirosul este legat, şi nu doar conjunctural, ci chiar esenţial de ştiinţe. Mirosul unui obiect, al unui produs nu poate fi perceput decât dacă moleculele acestora sunt volatile sau solubile. Pentru a se dezvolta, un miros are nevoie de umiditate şi căldură şi, nu întâmplător, culturile cele mai olfactive sunt cele meridionale! Presiunea atmosferică contribuie la variaţiile de intensitate ale mirosurilor. Umiditatea intensifică un miros, iar presiunea joasă face ca un fluid atât de volatil ca un parfum să se răspândească mai repede decât de obicei.

Noi înşine am dezvoltat, adaptat o anatomie şi o fiziologie complicate şi subtile, capabile să proceseze 10000 de substanţe chimice.

Captatorul acestor substanţe, mucoasa olfactivă, se situează în adâncul foselor nazale şi este tapetată cu zeci de mii de nervi în aer liber. Când inhalăm orice moleculă volatilă, aceasta trece printr-un ţesut spongios care încălzeşte şi umezeşte aerul inspirat. Acolo, chiar sub creier şi în adâncul nasului, moleculele volatile inhalate aterizează pe o bucăţică de piele imersă într-un mucus. Moleculele sunt apoi depistate de cilii receptori situaţi la extremitatea nervilor olfactivi. Aceşti receptori transmit semnale către bulbul olfactiv (regiune limbică, centru al emoţiilor şi al memoriei) şi, în sfârşit, la nivelul hipotalamusului şi al cortexului, mesajul olfactiv este analizat de către creierul nostru. Tot acest traseu, jumătate fizioanatomie, jumătate cultură, reprezintă, în fond, adaptare, cu alte cuvinte, construcţia unei civilizaţii.

Cândva, aceste trăsături ne ajutau să supravieţuim; cu timpul, evoluţia civilizaţiei noastre a inhibat multe din rezultatele olfactive ale speciei; azi, mirosurile ne manipulează, „ne seduc, ne vindecă, ne trădează...”, aparţin existenţei noastre culturale specifice.

Toate aceste date minuţioase, legate de mecanismul fiziologic al mirosului, sunt preluate de mine, într-o traducere cât de cât onestă, din cartea (pp.16-17) despre care voi scrie în continuare, Manipulations olfactives. Enquęte sur ces odeurs qui séduisent, guérissent, trahissent, semnată de Catherine Bouvet.

Preocupat de ceva vreme de dorinţa de a construi o antropologie a simţurilor, fie ca domeniu ştiinţific stabil, fie ca o antropologie complementară, am reacţionat previzibil la citirea titlului pe care Catherine Bouvet l-a dat cărţii sale. Produs cultural, mirosul are această virtute manipulatoare prin însăşi existenţa lui culturală şi prin misiunea lui de a modela comportamente culturale. Ceea ce m-a mirat a fost contextuarea foarte strictă a manipulării din subtitlu! Răspunsul ni-l oferă autoarea, ca o provocare şi îndemn la lectură, chiar pe coperta a patra:

„Ştiaţi că ne alegem perechea după miros şi că aroma de vanilie ne ajută să slăbim?... Ştiaţi că toate mărcile de lux investesc din ce în ce mai mult în mirosul lor de marcă? Ştiaţi că poliţia ştiinţifică face să «vorbească» mirosurile la locul crimei? Că fiecare dintre noi avem o amprentă olfactivă la fel de unică precum amprenta digitală? Şi că anumite ţări lucrează la inventarea unor noi arme care, plecând de la simple mirosuri, să poată neutraliza liniile inamice? Mirosurile seduc, însănătoşesc, trădează.”

Cartea este rezultatul unei anchete la care au răspuns specialişti în genetică şi neuroştiinţe din Franţa şi Statele Unite, pediatri, anestezişti, psihiatri, socioesteticieni, sexologi, legişti, veterinari, aromatologi, sculptori de arome, olfactoterapeuţi, ofiţeri ai poliţiei ştiinţifice, preparatori sportivi, specialişti în marketing şi în organizarea de evenimente.

Numai această înşiruire de meserii, de profesii, de activităţi conturează deja o realitate gestionată de existenţa mirosului nu doar ca produs cultural, ci şi ca secţionare socială.

Mai mult chiar, pare a coagula cercetarea ştiinţifică de vârf. Unul dintre cele mai importante institute ştiinţifice americane, cu evidente preocupări strategice, Monell Chemical Senses Center din Philadelphia are drept sens al existenţei sale cercetarea mirosului şi a gustului. Strategia chimiosenzorială încearcă să stabilească dacă există o comunicare feromonală la om cu sau fără organ vomeronazal.

Aşa se face că un astfel de centru de cercetare este interesat de alimentaţie, industria farmaceutică şi chimică, cea a parfumurilor şi a cosmeticelor, dar şi de fenomene precum obezitatea, dependenţa, cancerul şi posibilitatea de a forma specialişti care să poată depista cancerul cu ajutorul mirosului.

Autoarea sesiza ironic un paradox. În timp ce lumea avansează tehnologic bulversant, chiar alienant de rapid, ea încă îşi mai dispută importanţa simţurilor. De aceea îşi construieşte cartea, evident, procesând datele obţinute, dar şi ca o hartă a aşezării simţurilor în social.

Prima din cele cinci părţi ale cărţii este una teoretică şi estimativă. Intitulată Mirosul, un simţ puternic şi uitat, conturează, amalgamând date anatomice, fiziologice şi sociale, existenţa mirosului între realitate perceptivă şi instrument cognitiv, modelat prin educaţie şi condiţionat cultural.

A doua parte, O putere terapeutică, dezvoltă raportul dintre mirosuri şi sănătate, mirosul ca marker patologic, capacitate de a simţi, de a „mirosi” o boală şi, ceea ce este şi mai spectaculos, rolul mirosurilor în plasticitatea neuronală, în ceea ce se poate numi reînnoirea neuronală.

A treia parte, Când mirosurile ne dictează dorinţele şi comportamentele, este compusă din trei capitole care analizează dimensiunea socială a mirosurilor, felul în care ele contribuie la formatarea unor comportamente culturale, non-instinctuale. De la dimensiunea feromonală animală la cea umană, comportamentul sexual este analizat prin intermediul tuturor perdelelor culturale care caracterizează existenţa socială a omului.

A patra parte, O epocă manipulatorie, de la uzajul cultural la stratagemele de marketing olfactiv, construieşte o demonstraţie pasionantă a felului în care mirosul este captat de strategiile de manipulare comerciale, a felului în care mirosul devine instrument şi câmp, produs de marketing şi substanţă a acestuia, a felului în care mirosul trece de la existenţă naturală la nevoie olfactivă.

Ultima parte, De la „secret defense” la experţii poliţiei ştiinţifice, tratează importanţa mirosurilor pentru industria de armament, în special americană, care încearcă realizarea unor arme non-letale şi pentru ceea ce se numeşte poliţie ştiinţifică.

Dincolo de nivelul foarte palpitant al prezentării faptelor, cartea poate fi citită şi ca o inedită antropologie. Păstrând proporţiile, ineditul celor relatate, exotic până la un punct, poate produce acelaşi efect pe care îl putem bănui că l-au produs descrierile abundente ale lumilor noi de la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Atât de intensa prezenţă a mirosului în social, descoperirile neuroştiinţelor, interesul atâtor institute de cercetare pentru folosirea acestuia creează o situaţie paradoxală.

Pe de o parte, avem refuzul ştiinţelor sociale, antropologia, în special, de a-l folosi drept câmp de cercetare, iar pe de altă parte, existenţa sa atât drept câmp de cercetare pentru alte ştiinţe, cât şi ca generator de reţea de practici sociale.

Toate acestea dovedesc faptul că antropologia nu are o problemă de legitimare, ci, mai curând, de adaptare. Cu alte cuvinte, lupta împotriva clasicizării continuă.