Universitarul Teodor Oancã debuteazã surprinzãtor cu un volum de teatru scurt, apãrut în anul 2006 la Editura Universitaria Craiova. Cele cinci piese cuprinse în carte sub titlul Salonul regal sunt scrise în maniera teatrului verite a teatrului realist al evenimentului imediat cu implicaþii existenþiale pentru fauna umanã ce populeazã societatea contemporanã. Mesajul pe care doreºte sã-l transmitã autorul este unul moralizator iar lectorul ia act de „avertismentul” fiecãrei piese prin mijlocirea faptului de viaþã reprezentat obiectiv prin acþiune ºi personaje.

Nu vom întâlni în acest volum de teatru tentaþiile teatrului absurd, ale teatrului cruzimii, ale teatrului parabolic ori postmodernist. Dialogul, bine condus, este transparent, direct, lipsit de echivoc, de subtilitãþile stilului aluziv, de preþiozitatea trimiterilor livreºti ori culturale. Vioiciunea replicilor menþine, totuºi, interesul lecturii prin ritmul alert, prin dezinvolturã ºi claritate, alãturi de surprinzãtoare turnuri ale situaþiilor ºi întâmplãrilor ce dau consistenþã intrigii fiecãrei lucrãri dramatice. Evenimentele „decupate”din contemporaneitate nu sunt abordate la modul specific, etnicist, ci au un caracter de generalitate dând posibilitatea adaptãrii lectorului sau a spectatorului de oriunde la problematica, la spaþiul ºi timpul acþiunii. În „Salonul regal”, piesa care dã titlul volumului, subintitulatã comedie într-un act, cele douã personaje, Marin Petrescu ºi Petre Marinescu- denominaþie care uniformizeazã cuplurile ca în teatrul lui Gogol ºi Caragiale - reprezintã tipul afaceriºtilor oneroºi care fug de mâna de fier a legii într-un spital de boli mintale, camuflaþi sub numele celebrelor capete încoronate Ludovic al XIV-lea , respectiv – Napoleon Bonaparte. Camuflajul obþinut cu complicitatea unora din afara clinicii de psihiatrie, rezistã doar temporar, punctul culminant fiind finalul piesei, arestarea celor doi infractori chiar în salonul „regal”, de cãtre mascaþi. A doua piesã, intitulatã „O bãnuialã”, abordeazã în paralel tema geloziei nefondate ºi ridicole a soþiei pensionare faþã de respectabilul sãu soþ, profesor la un liceu de balet, ºi tema moralitãþii educatorilor în raport cu propriii elevi. Deznodãmântul clarificã încurcãtura provocatã de zvonisticã pentru cã soþul-diriginte aduce la cunoºtinþa consoartei cã operaþia suferitã de eleva din clasa a X- a nu a fost de întrerupere a sarcinii ci de colecistectomie. „O poveste amarã“ este titlul celei de a treia piese inspirate din confruntarea dintre tatã- inginer agronom - ºi fiu-avocat, conflict ce se rezolvã când cunoscutul agronom aflã de la fiul sãu cã, în trecut, pe vremea „nechezolului”, a comis o nedreptate semnând ca specialist condamnarea unui om cinstit la trei ani închisoare pentru „furt din avutul obºtesc” deºi þãranul îºi susþinea nevinovãþia ºi declara cã nu a luat soiul de hibrid de pe proprietatea statului ci de la un vecin cu care lucra pe un lot personal. Eroarea este demonstratã, dar nedreptatea nu mai poate fi corijatã, eminentul agronom rãmâne cu gustul amar al culpabilitãþii.

Mai bine construite mi s-au pãrut ultimele douã piese ale volumului, „Magda “ ºi „Douã crizanteme”, ce pot fi încadrate în specia dramei. Prima are ca protagonistã o tânãrã ºi frumoasã prostituatã care ºi-a lãsat unicul copil în grija pãrinþilor ei de la þarã ºi care trece prin purgatoriul unei iubiri adevãrate, ceea ce o determinã sã se întoarcã la casa pãrinteascã ºi la copil. A doua este o sensibilã poveste despre senectute, singurãtate ºi supravieþuire prin înþelegere, compasiune ºi iubire la vârsta a treia. Persoanele, cum spune autorul, sunt: Toma Diaconu, pensionar, Natalia Popa, profesoarã, 50 de ani, doctorul ªtefãnescu, 50 de ani, Vasile, pensionar, 60 de ani ºi Bebicã, fiul lui Toma, 30 de ani, cel care vine dintr-o þarã îndepãrtatã unde s-a autoexilat pentru a se cãpãtui dar nu a reuºit încã sã ajungã la bunãstarea visatã, fapt ce îl determinã sã-i pretindã bãtrânului sãu tatã cei zece mii de euro rãmaºi ca depozit de siguranþã dupã decesul primei sale soþii. Autorul gãseºte ºi de aceastã datã soluþia salvatoare, Toma se confeseazã Nataliei de care îl leagã o afecþiune secretã ºi ambii hotãrãsc sã-i dea banii solicitaþi lui Bebicã, iar Toma sã închirieze apartamentul sãu, urmând ca, la propunerea Nataliei, sã locuiascã în apartamentul acesteia pentru a se ocroti ºi îngriji reciproc.

Happy-end-ul este umbrit de suferinþa trupeascã ºi sufleteascã a celor doi vârstnici aflaþi la vârsta crizantemelor.

În întregul sãu, volumul „Salonul regal”, ce constituie debutul lui Teodor Oancã în dramaturgie, este o certã promisiune a autorului cunoscut pânã acum ca profesor universitar ºi publicist. Am amintit în debutul acestei cronici câteva calitãþi ale scriiturii dramatice precum dezinvoltura dialogului, ºtiinþa gradãrii acþiunii ºi a organizãrii faptelor în scopul atingerii punctului culminant ce coincide deseori cu deznodãmântul, cursivitatea ºi coerenþa construcþiei dramatice, buna utilizare a resurselor lingvistice. Un lector avizat ºi onest, un cunoscãtor al teatrului ca spectacol ºi-ar exprima, cred, dorinþa de a se elimina o oarecare liniaritate a acþiunii, de a se folosi mai mult resursele limbii în caracterizarea personajelor, de a cãuta rezolvãri mai neobiºnuite ale finalurilor, de a violenta locurile comune, formulele uzate prin prea mare folosinþã. Sunt meritorii încercãrile autorului de a caracteriza personajele prin onomasticã sau de a da indicaþii de regie sau de joc al actorilor, dar aceste didascalii sunt insuficient exploatate, personajele rãmânând schematice, ca în teatrul clasic. Oricum, aºteptãm cu încredere ºi alte apariþii publice ale sale, având convingerea cã va dezvolta reuºitele consemnate prin acest debut promiþãtor.