Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








E deschisă societatea pe care o dorim?

        de Nicolae Prelipceanu

Organizaţia Naţiunilor Unite constata re-cent că trăim cea mai mare criză umanitară din 1945 încoace. E vorba, desigur, de mulţimea de refugiaţi goniţi de războiul nesfârşit din Siria, respinşi de ţări ca Ungaria şi blamaţi de partidele extremiste de dreapta din Franţa, Olanda şi altele… Şi nici la noi lumea nu priveşte cu ochi buni ajutorul dat aproapelui aflat în necaz. E drept, mi se va răspunde, dar acest aproape e destul de departe, fiind musulman. Când s-a scris Biblia, acolo unde se vorbeşte astfel, nu se specifica pe care aproape să-l ajuţi, numai pe cel creştin (câţi or fi fost) sau şi pe cel de altă credinţă, nu contează care. E drept, din nou, că printre refugiaţii musulmani se infiltrează şi jihadişti, dar nu poţi să condamni milioane de oameni din cauza câtorva sute (sau mii?) de terorişti. Parcă printre refugiaţii finalului de război mondial (al doilea) nu se strecurau şi spioni kaghebişti, în plus faţă de cei care populau deja ţările occidentale? Iar la toate acestea se adaugă şi o foamete devastatoare căreia îi sunt expuse douăzeci de milioane de oameni din Sudanul de Sud, Somalia, Yemen şi nord-estul Nigeriei. Şi care trebuie ajutaţi de toată omenirea mai norocoasă pentru a supravieţui.

Suntem înclinaţi să judecăm limitat, restrângându-ne dacă nu chiar la satul nostru, atunci la regiunea noastră, iar acum, în faţa unor străini, nu vedem mai departe de patria noastră. Mi-au trezit întotdeauna o profundă neplăcere expresiile moldovean de-al nostru sau ardelean de-al nostru, eventual în varianta ardelean de-al nost’ sau oltean de-al nostru şi aşa mai departe, mergând până la caracalean de-al nostru sau buzoian de-al nostru. Ceea ce mă deranjează este acest al nostru, restrictiv. Adică: fii atent, nu eşti în regulă dacă nu eşti de unde suntem noi, de-al nostru… Este mărturisirea fără voie a unui egoism care altfel este ţinut bine ascuns. Şi al unei solidarităţi restrictive.

Ideea că suntem europeni se mai aude, dar nu s-a asimilat, e încă o lozincă. Doar suntem deprinşi, mulţi dintre noi, câţi om mai fi rămas, cu învăţarea, eventual forţată, a lozincilor, nu-i aşa? Iar pe cei care n-au făcut şcoala lozincilor îi învaţă media acestor vremuri, formaţiile de aşa-zisă muzică, publicitatea fără frontiere.

Mă întreb mereu cât timp o să-i trebuiască omenirii s㠄implementeze” în minţile şi mentalităţile oamenilor ideea de umanitate, de apartenenţă la întreaga suflare de pe acest Pământ. Mă întreb, nu-mi răspund.

Observ că reperele istorice se modifică mereu: oare de-acum înainte, la următoarea catastrofă umanitară se va spune „cea mai mare de la războiul din Siria”? Căci următoarea se şi vede la orizont. Dacă e adevărat că are loc o încălzire globală, provocată sau nu de om, e totuna, atunci vă imaginaţi ce proporţii o să aibă exodul milioanelor şi milioanelor de persoane, oameni, deh, ca şi noi, chiar dacă vorbitori de alte limbi şi închinători la alte icoane, care vor trebui să părăsească micile insule din Pacificul de Sud şi marile şi micile oraşe de pe toate litoralurile lumii? Şi mai putem să spunem că nu-i primim pe ăştia, să se ducă aiurea, că nu sunt „ai noştri”? Păi unde să se mai ducă? Pe Lună, pe Marte?

În urmă cu câteva decenii, îmi aduc aminte, se purta o discuţie despre definiţia omului. Cu alte cuvinte, ce caracteristici determină acest denominativ. Poate că ea mai continuă şi azi, dar nu mai e atât de importantă, pentru că pare a se fi stabilit că oamenii sunt fiinţe în două picioare, care au o anume sensibilitate şi care gândesc ceva mai mult decât animalele. Şi, adaug, cei care ucid mult mai mult decât ar avea nevoie pentru hrana imediată. Eventual, fiinţele care se gândesc şi la ziua de mâine, măcar că sunt destui reduşi la starea în care nu pot să prevadă mai mult decât ziua de azi, ce mănâncă azi. Mă rog, pentru cei fără pretenţii savante, e evident cine e om şi cine nu e. Lasă că ar trebui să le protejăm şi pe celelalte fiinţe, măcar şi pentru că altfel nu am avea diferenţa specifică necesară oricărei definiri. Or, însăşi această definiţie ar trebui să ne pună pe gânduri atunci când ne reducem orizontul la ai noştri. Nu cumva toţi sunt ai noştri?

Înţeleg că e greu, chiar foarte greu, să accepţi să-ţi pui în pericol o stabilitate fragilă a vieţii tale, pe care ţi se pare că tocmai ai obţinut-o, pentru a-i asigura şi celui care şi-a pierdut-o, sau nu a avut-o niciodată, măcar o iluzie de viaţă umană. Omul e lacom şi feroce, vezi istoria, vezi marile bănci, de preferinţă americane (v. Le triomphe de la cupidité de Joseph Stiglitz), vezi mai ales comportamentul clasei politice de la noi, dar stratul, fie şi subţire, de civilizaţie care s-a pus peste cruzime şi lăcomie ar trebui să ne permită o firavă idee de solidaritate dincolo de al nost’. Sau, Doamne fereşte, ne vom trezi în faţa unui alt fel de război, între cei mânaţi de ape şi de cutremure spre zone mai ferite şi cei aflaţi deja acolo, vorba aceea, „de două mii de ani”, ba unii şi mai de demult.

Problema este ai cui cetăţeni credem că suntem. Numai ai satului nostru, ai oraşului nostru, ai regiunii noastre, ai ţării noastre, ai continentului nostru sau chiar ai globului pe care ne aflăm, alături de atâtea alte popoare? Deocamdată, noi, cei de prin părţile astea estice de lume, nu prea avem o viziune ecumenică a umanităţii, proveniţi cum suntem dintr-o societate închisă cu şapte lacăte. Vezi şi apelul la Soros de câte ori este vorba de vreo manifestaţie ce nu convine puterii ce ar dori o lume ceva mai închisă. (Nu, ştiu că nu el a definit „societatea deschisă”, ci Karl R. Popper, dar George Soros a susţinut o fundaţie pentru societatea deschisă, păcat de neiertat în ochii celor ce ar fi vrut o democraţie originală şi o lume la fel.)

© 2007 Revista Ramuri