N-aş vrea să polemizez cu facebook-ul şi internetul, pentru că e în zadar, post-adevărul de-acolo vine. Dar – vorba lui Geo Dumitrescu, un poet care ar fi împlinit 98 de ani la 17 mai, dacă nu s-ar fi retras la 84 de ani, 4 luni şi 11 zile – însă totuşi:

S-a făcut şi se mai face mult tapaj de câte ori se aude, vreau să spun de câte ori aud anumite persoane, încă neatinse de adierile toxice ale timpului, de vreun poet sau de vreo sumă de poeţi care au cam simţit acel vânticel. Nu demult s-a ţinut la Iaşi un recital de poezie, la care nu prea erau autori tineri. Un vânt de comentarii anti- s-a dezlănţuit pe eternul şi fascinantul facebook. Cineva a avut timp de pierdut să afle, probabil tot de pe eternul şi fascinantul, de data asta mai general, internet, vârstele fiecărui autor, pentru a le menţiona în derâdere şi, mai ales, pentru a calcula media de vârstă a formaţiei. Unde am mai auzit noi asta? m-am întrebat, când am văzut ce se publică în acel domeniu al tuturor posibilităţilor şi tuturor afirmaţiilor. Păi cum unde? La meciurile de fotbal asociaţie şi pe la alte sporturi, la baschet de pildă, când se dă, vorba aia. Şi, în general, pe la mai toate sporturile, fie ele de echipă, fie individuale, cum ar fi tenisul sau şahul.

Acum nu mai ştiu exact câte decenii – vântoasa vârstei mi-a smuls din memorie multe fapte şi întâmplări – în Coreea de Nord se făcea caz că ei au cea mai tânără poetă care a publicat nu mai ştiu câte volume. (Adicătelea: să vadă capitaliştii mârşavi care sunt avantajele comunismului multilateral dezvoltat. Numai că ăstora, mârşavilor capitalişti, nu le prea păsa de poeţi, iar bancheri sau industriaşi de nouă ani nu se văzuseră încă nici la ei, nici în Coreea de Nord.) Poeta-minune avea, dacă îmi aduc bine aminte, vreo nouă ani, sau ceva pe-acolo. (Cum s-ar spune azi: gen.) Între timp, fie vorba între noi, nu s-a mai auzit nimic despre performanţele copilului-minune al comunismului cu adevărat multilateral dezvoltat, în schimb s-a trecut la rachete şi ameninţări nucleare, mai potolite şi astea în ultimul timp. La noi nu s-a ajuns încă la asemenea recorduri, dar nu e timpul pierdut, chiar dacă se zice că nu mai suntem în regimul nord-coreean. Dar câte chestii de la regimul de acel tip (gen) nu se preiau în mentalităţile celor care se cred în democraţii (gen)?

Dacă, însă, am duce acribia calculului vârstelor medii ale echipelor care îşi spun versurile până la expresia ultimă, ar trebui să calculăm mai exact: la Gala de la Iaşi, actorul Emil Coşeriu a citit şi nişte poezii de Mihai Eminescu (168 de ani), acesta neputându-se prezenta personal la apel din motive binecunoscute, dar nu binecuvântate, apoi din opera lui Tudor Arghezi (138 de ani), aflat şi el în aceeaşi situaţie, precum şi din Mihai Ursachi (77 de ani), plecat prea departe pentru a mai reveni doar pentru o asemenea întâmplare, fie ea şi Gală. Şi dacă am proceda la însumarea şi a acestor vârste la ale celor prezenţi la Iaşi, ne-ar ieşi o altă medie decât cea de 65 de ani, cât s-a calculat anterior, cu o acribie, totuşi, demnă de toată admiraţia noastră.

Mă întreb, ca unul care am fost acolo, dar aş fi putut şi să nu fiu, pentru că am cam trecut de mezzo del cammin di nostra vita, ba şi de dublul acestuia, slavă Domnului, câţi ani trebuie să aibă poeţii, ca să fie acceptaţi de toată lumea? Întrebare retorică şi la care răspunsurile nu pot fi date cu aceeaşi exactitate cu care persoanele de mai sus calculează mediile de vârstă ale poeţilor, pentru că azi răspunsul e unul, mâine, când vor mai trece şi domniile lor prin vântul vârstelor, răspunsul se va mai modifica.

Se spunea odată că, acum mai multe zeci de ani, pe când proletcultismul era în floare, iar bietul Dan Deşliu (o victimă, poate chiar inocentă, a acelor vremuri) avea doar vreo 19 sau 20 de ani, un ideolog literar al timpului, probabil Mihai Novicov, l-a prezentat în Uniunea Sovietică astfel: naş Eminiescu. (Observaţi că am palatalizat pe n-ul de la poetul nostru naţional, ca să aveţi şi o reprezentare sonoră a aberaţiei.) Între timp, Dan Deşliu s-a lămurit cum e cu „minerii din Maramureş” şi cu compresorul lor, s-a lămurit cum e cu regimul muncitorilor şi al ţăranilor şi cu dictatura proletariatului (tot prin reprezentanţi, ca şi-n democraţie, doar că auto-aleşi sau puşi de tancurile sovietice), însă puţini îi mai iartă rătăcirile tinereţii. Nu cumva avem şi noi, generaţie după generaţie, naş Eminiescu, fie şi sub forma de our Eminescu?

Dar, dincolo de aceste consideraţii subiective, chiar aşa, câţi ani trebuie să aibă poezia ca să fie acceptată de toată lumea? Sau, şi mai precis: câţi ani are poezia?

Ca să reiau ultimul vers dintr-o splendidă poezie a lui Mihai Ursachi (77 de ani), intitulată Poem despre Domnişoara Gabriela Şerban şi despre unica noastră întâlnire la o expoziţie suedeză de pictură, „Dar vouă de toată istoria asta nici nu vă pasă”.