Scenarita sau excesul de analiză

Scenarita nu e o boală naţională. Am fost şi noi contaminaţi, mai ales după ce barierele cenzurii comuniste au căzut, de ea. Se încropesc mai la repezeală, mai elaborate, nenumărate scenarii, care vor să „explice” vreo întâmplare politică sau războinică a vremurilor de azi, şi nu numai. Se fac scenarii care să modifice trecutul, cum e acela al uciderii lui Mihai Eminescu la ordinul lui Titu Maiorescu, unul care beneficiază de o mulţime de adepţi sau, cum să le zic, mai bine fideli, că seamănă mai mult cu o credinţă pretins religioasă decât cu o explicaţie raţională. De la o frază, zice-se, rostită de un înalt politician al vremii, pe când Eminescu trudea la oficiosul conservator, „mai potoliţi-l pe Eminescu!”, s-a tras concluzia că
l-au potolit cam cum îi potoleau comuniştii pe unii opozanţi, în URSS, dar şi în RSR, declarându-l nebun şi internându-l într-o casă de sănătate, unde au găsit apoi un nebun real care să-i dea cu un pietroi în cap. De n-o fi fost, ca în mintea unora, chiar Titu Maiorescu, strecurat în Sanatoriul doctorului Şuţu şi travestit ca să-l poată mierli (cum altfel să spun la o aşa prostie?) pe marele poet devenit indezirabil. Cum să-ţi imaginezi altfel lumea de acum o sută şi ceva de ani decât cum o ştii pe cea prin care ai trecut? Şi cum să-ţi imaginezi altfel că ar fi procedat cutare decât cum ai proceda tu însuţi dacă ai fi pus în situaţia pe care o inventezi ad-hoc?
Mulţi oameni ameţesc, probabil, încercând să-şi explice o lume, oricum, prea complicată pentru o minte omenească normală. Dar dacă mintea în chestie mai e şi înclinată spre „poveşti şi basme, ghicitori, eresuri”, ca să citez din memorie şi din cel ucis de Titu Maiorescu (!?), scenariul deschide o portiţă de salvare din turbulenţa în care, altfel, respectiva minte şi posesorul ei ar putea să cadă. Neputând să accepte lumea aşa cum e ea, acest gen de oameni încearcă să refacă un plan pe măsura propriilor lor posibilităţi intelectuale şi morale. A mai murit un poet în spital, mai încoace, şi am auzit de la o fană a acestuia că l-ar fi omorât, tot aşa, după modelul Eminescu-Maiorescu, marele critic al vremii respective.
Dar să vedeţi scenarită la anunţul uciderii lui Osama bin Laden! Aş, persoanele mai puţin credule nu se lasă înşelate de declaraţii triumfale! Osama era mort de vreo zece ani, cum a şi spus nu ştiu cine, acum nouă ani, şi
l-au scos acum pentru că avea nevoie Barack Obama de o creştere în sondaje pentru alegerile viitoare. Exact ca la noi. Graba nu e, însă, întotdeauna, un bun sfătuitor, e mai bine, chiar când faci scenarii ca să le pui în seama altora, să te informezi mai întâi până în detaliu despre cazul respectiv. În cazul acesta, al primului terorist al lumii, ar fi un element care poate da peste cap toate scenariile de acest fel, şi anume ultima lui nevastă, amantă zic unele organe de presă, cea mai tânără, dar îndârjită împotriva civilizaţiei vestice, care a fost doar rănită şi luată în custodie de pakistanezi, supăraţi că Statele Unite şi-au desfăşurat acţiunea pe teritoriul lor fără măcar să-i anunţe. Bun, pentru un perseverent într-ale scenariilor, nici asta nu e o piedică. Poţi să stabileşti că şi asta a fost adusă acolo şi plasată pakistanezilor tocmai ca să împrăştie praful necesar în ochii prea curioşi. O fi chiar o agentă CIA care s-a sacrificat pentru patrie şi drapel! Astfel încât, revin, ca să creezi scenarii nu e nevoie de mai nici o informaţie, pentru că scenariile au un răspuns la orice. Nu se mai explică şi azi de către unii scenarişti nebuni căderea turnurilor gemene printr-un autoatac al americanilor, pentru a putea începe războiul, deloc sfânt, contra Islamului? Sigur, există un model, aproape sigur: Pearl Harbour-ul. Deci au de plătit şi americanii ceva pentru un fapt din istoria lor, dacă interpretarea acestuia nu e şi ea, cumva, tributară tot setei de scenarită a lumii. Nu contest că orice agenţie de informaţii are nevoie, pentru a acţiona, de o perdea de fum între faptele sale şi populaţie, pentru că nu întotdeauna mijloacele sale sunt cele mai corecte. Sau, ca să fiu mai exact, niciodată nu sunt cele corecte. Că dacă ar fi corecte, ar avea loc prea multe războaie deschise, prea multe dezastre, care aşa se mai evită, ar lua locul unei păci, fie şi iluzorii, prea mulţi mari infractori ar scăpa.
Ar fi o întrebare de ce are nevoie lumea de azi, ca şi cea de ieri de fapt, de agenţii de informaţii precum CIA şi celelalte, mai mici, dar la fel de ale dracului, de ce nu se acţionează pe faţă, de ce nu se spune, de pildă, din timp, mergem să-l ucidem sau să-l prindem pe Bin Laden şi gata. Păi una dintre explicaţii ar fi că tocmai pentru că există Bin Ladeni care, ei, nu acţionează pe faţă şi deci nu pot fi niciodată contracaraţi de metode curate. În cele din urmă trebuie să acceptăm că metodelor murdare, scenariilor ascunse nu le pot fi opuse decât metode murdare şi scenarii ascunse. Aici venim unde trebuia. Deoarece agenţiile de spionaj, căci la astea ne referim, lucrează adesea după scenarii, de ce să nu alcătuim şi noi, cei care am avea, credem noi, stofă de spioni, dar nu suntem, nu am avut şansa de a ajunge, alte scenarii, chiar şi atunci şi acolo când şi unde nu e cazul? De fapt, după un model presupus. Jocul de-a spionii îmi aminteşte de un coleg al meu de şcoală primară, care anunţa în gura mare că el când se face mare o să se facă spion. Spunea, cred, şi la ce şcoală de spioni se va duce după ce termină clasele obligatorii. Nu ştiu dacă a devenit spion, nici nu mai ştiu cum îl chema, darmite dacă ar fi devenit spion? Dacă nu a devenit, ceea ce pare mai sigur, atunci iar sigur e că e un bun autor de scenarii, acolo unde se va fi aflând acum.
Dar poate că nu trebuia să compar scenarita de care suferă multă lume, chiar instituţii stimabile de presă, cu munca spionilor, ci cu una asemănătoare, şi anume aceea a analiştilor. Poate că suferim prea mult de un exces de analiză.
Cum toate, însă, pe lumea aceasta, pot avea două feţe, ce-aş mai râde de mine dacă scenariştii-analişti ar avea dreptate, mai ales în cazul Osama! Dar asta, oricum, se va afla peste multe zeci de ani, prea multe...
Uite cum am ajuns de la Eminescu la Osama şi de la Titu Maiorescu la Barack Obama! Parcă văd în faţa ochilor finalul prozei de la Mizil a lui Geo Bogza: „Lumea-i fantastică, de neînţeles...”.