(c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Ideea că sunt în două locuri în acelaşi timp mă urmăreşte de multă vreme. De când ţin minte, aş spune, căci una dintre primele mele amintiri este că priveam la televizor o emisiune pentru copii şi deodată am dat cu ochii de mine în publicul din micul studio. Chiar şi acum pot evoca senzaţia covorului maro din camera părinţilor sub tălpile mele, în timp ce-mi întindeam gâtul să văd televizorul, care părea să se afle foarte sus deasupra mea, şi apoi senzaţia de greaţă ce-mi năpădea stomacul, pe măsură ce entuziasmul de a mă vedea în acea altă lume făcea loc certitudinii că nu fusesem niciodată acolo. Conştiinţa de sine este încă nesigură la copiii mici. Sentimentul oceanic persistă o vreme, înainte ca eşafodajul să fie îndepărtat, în fine, de pe pereţii pe care trudim să-i construim în jurul nostru, sub imperiul unui instinct interior, chiar dacă atins de tristeţea dată de conştiinţa faptului că ne vom petrece restul vieţii căutând o cale de evadare. Totuşi nici măcar astăzi nu am nici cea mai mică îndoială cu privire la ceea ce am văzut atunci. Fetiţa de la televizor avea exact chipul meu, purta adidaşii mei roşii şi cămaşa cu dungi, dar până şi acestea pot fi puse pe seama coincidenţei. Ceea ce nu poate fi pus pe seama coincidenţei este că în ochii ei, în cele câteva secunde în care camera a poposit asupra lor, am recunoscut sentimentul a cum era să fiu eu.

Poate că a fost unul dintre primele lucruri pe care le-a reţinut creierul meu, dar, pe măsură ce au trecut anii, nu m-am mai gândit prea mult la asta. Nu am avut nici un motiv; nu m-am mai întâlnit nicăieri pe mine însămi. Şi totuşi surpriza a ceea ce văzusem trebuie să se fi cuibărit în mine, iar pe măsură ce percepţia mea despre lume s-a construit deasupra, probabil că s-a transformat alchimic în credinţă: nu aceea că exist în dublu exemplar, adică materialul din care sunt făcute coşmarurile, ci aceea că eu, în unicitatea mea, aş putea locui două planuri separate ale existenţei. Sau poate ar fi mai corect să privim din unghiul opus şi să numim ceea ce a început să cristalizeze în mine atunci o senzaţie de îndoială – un scepticism faţă de realitatea impusă mie, aşa cum este impusă tuturor copiilor, care dezlocuieşte treptat celelalte realităţi, mai suple, pe care le cunosc. Oricum ar fi, posibilitatea de a te afla deopotrivă aici şi acolo s-a sedimentat alături de toate celelalte credinţe ale mele de copil, până când, într-o după-amiază de toamnă, în clipa în care am intrat pe uşa casei pe care o împărţeam cu soţul meu şi cu cei doi copii ai noştri, am avut senzaţia că eram deja acolo.

Pur şi simplu: eram deja acolo. Străbătând camerele de la etaj sau dormind în pat; nu conta câtuşi de puţin unde eram sau ce făceam, ceea ce conta era certitudinea cu care ştiam că eram deja în casă. Eram eu însămi, mă simţeam profund normală în propria mea piele, şi totuşi, în acelaşi timp, aveam senzaţia subită că nu mai eram limitată la corpul meu, la mâinile şi picioarele pe care le privisem toată viaţa, şi că aceste extremităţi, care mereu se mişcau sau stăteau nemişcate în raza mea vizuală şi pe care le observasem clipă de clipă vreme de treizeci şi nouă de ani nu erau de fapt extremităţile mele, nu erau limita mea cea mai îndepărtată, ci existam dincolo şi separat de ele. Şi nu într-un sens abstract. Nu ca suflet sau frecvenţă. Ci complet întrupată, exact aşa cum eram acolo, în pragul bucătăriei, dar, cumva – în altă parte, la etaj – din nou.

Dincolo de fereastră, norii păreau să se mişte rapid, dar altfel nimic nu arăta ciudat sau nelalocul lui. Dimpotrivă: totul în casă, până şi ultima cană, masă, scaun sau vază, părea la locul potrivit. Ba chiar exact la locul potrivit, aşa cum rareori se întâmplă, pentru că viaţa are un fel al ei de a se impune obiectelor neînsufleţite, de a le deplasa mereu un pic mai spre dreapta sau spre stânga. Cu timpul, această deplasare se cumulează şi devine observabilă – tabloul de pe un perete este deodată strâmb, cărţile s-au retras spre spatele raftului – şi astfel ne petrecem o bună parte din timp punând alene, adesea inconştient, aceste obiecte la locul lor. Şi noi vrem să ne impunem în faţa obiectelor neînsufleţite, asupra cărora vrem să credem că domnim. Dar ceea ce vrem să controlăm de fapt sunt forţa de neoprit şi impulsul vieţii, cu care suntem încleştaţi într-o luptă de voinţe, în care nu putem câştiga niciodată.

În ziua aceea însă, era ca şi cum ar fi fost trecut un magnet pe deasupra casei, readucând fiecare lucru în poziţia corectă. Totul era atins de nemişcare, în vreme ce doar norii goneau pe alături, de parcă lumea ar fi început să se învârtească mai repede. Şi pe când stăteam oprită în pragul bucătăriei, acesta a fost primul meu gând: că timpul îşi sporise viteza şi, cumva, eu, în drumul meu spre casă, rămăsesem în urmă.

Pielea de pe spinare mă furnica, în vreme ce stăteam încremenită, temându-mă să mă mişc. Se petrecuse un soi de greşeală, neurologică sau metafizică, şi deşi ar fi putut să fie un déjŕ vu benign, ar fi putut şi să nu fie. Ceva ieşise din rând şi mi se părea că, dacă mă mişc, aş putea distruge posibilitatea de a se corecta în mod natural.

Au trecut câteva clipe, apoi a sunat telefonul de pe perete. Instinctiv, m-am întors să mă uit la el. Asta a spulberat cumva vraja, căci, când mi-am întors din nou privirea, norii nu mai goneau şi senzaţia că eram în acelaşi timp aici şi acolo – la etaj – pierise. Casa era din nou goală, cu excepţia mea, care stăteam acolo, în bucătărie, revenită în limitele familiare ale fiinţei mele.

Dormeam prost de săptămâni întregi. Munca mea nu dădea roade, şi asta mă făcea să mă simt permanent neliniştită. Dar dacă scrisul meu era un fel de corabie care se scufunda, peisajul mai larg – marea în care începusem să simt că orice vas pe care încercam să navighez avea să se scufunde în cele din urmă – era căsnicia mea, în destrămare. Eu şi soţul meu ne îndepărtaserăm mult unul de celălalt. Eram atât de devotaţi copiilor noştri, încât distanţa tot mai mare dintre noi a putut fi la început scuzată, apoi mascată de toată dragostea şi atenţia care erau mereu prezente în casa noastră. Dar, la un moment dat, ajutorul dat de dragostea noastră comună pentru copii a atins un fel de culme, apoi a intrat în declin, până când relaţia noastră n-a mai putut fi ajutată deloc, fiindcă nu făcea decât să scoată la lumină cât de singur era fiecare dintre noi şi, în comparaţie cu copiii noştri, cât de neiubit. Iubirea pe care o simţiserăm şi o exprimaserăm cândva unul faţă de celălalt fie secase, fie devenise reţinută – era prea neclar ca să ne dăm seama –, şi totuşi, zi după zi, fiecare dintre noi asista şi era mişcat de spectaculoasa forţă de a iubi a celuilalt, evocată prin copii. Nu stătea în firea soţului meu să vorbească despre sentimente dificile. Pe acestea învăţase de mult să le ascundă nu numai faţă de mine, ci şi faţă de el însuşi, şi după mulţi ani în care încercasem fără succes să-l atrag într-o discuţie despre ele, renunţasem încet. Între noi nu era permis nici conflictul, darămite furia; totul trebuia să rămână nerostit, în timp ce suprafaţa rămânea pasivă. Astfel, mă trezisem din nou într-o singurătate nemărginită, care, deşi nefericită, măcar nu-mi era străină.

„Eu sunt în esenţă o persoană optimistă“, mi-a spus cândva soţul meu, „în vreme ce tu eşti o persoană care cumpăneşte totul“. Dar, cu timpul, atât condiţiile interne, cât şi cele externe se dovediseră prea mult pentru optimismul lui, şi se scufunda şi el într-o mare separată. Fiecare în felul lui, am ajuns să înţelegem că încetaserăm să credem în căsnicia noastră. Şi totuşi nu ştiam ce să facem cu această înţelegere, aşa cum nu ştii ce să faci, de pildă, cu înţelegerea faptului că viaţa de apoi nu există.

Aşa stăteau lucrurile în viaţa mea. Iar acum nu mai puteam nici să scriu şi, tot mai des, nici să dorm. Ar fi putut fi uşor să expediez senzaţia pe care o avusesem în după-amiaza aceea în bucătărie ca pe o alunecare a unui creier stresat şi confuz. Dar, dimpotrivă, nu-mi aminteam să fi avut vreodată mintea atât de limpede ca în timpul momentelor în care stătusem în bucătărie, convinsă că mai eram şi altundeva, în apropiere. Ca şi cum mintea mea n-ar fi fost atinsă doar de claritate, ci ar fi stat în perfect echilibru la apogeul ei, şi toate gândurile şi percepţiile mele ar fi apărut ca gravate în sticlă. Şi totuşi nu era genul obişnuit de claritate care rezultă din înţelegere. Era ca şi cum prim-planul şi planul secund s-ar fi schimbat între ele, şi ceea ce reuşeam să văd era tot ceea ce mintea blochează în mod normal: expansiunea infinită a neînţelegerii care înconjoară minuscula insulă a ceea ce putem cuprinde.

Zece minute mai târziu, a sunat cineva la uşă. Era UPS-ul, şi am semnat pentru pachet. Curierul şi-a luat înapoi micul aparat electronic şi mi-a întins cutia mare. Am văzut mărgeluţele de sudoare de pe fruntea lui, nepotrivite cu răcoarea aerului, şi am simţit miros de carton umed. Din stradă, m-a salutat vecinul meu, un actor în vârstă. Un câine şi-a ridicat piciorul şi s-a uşurat pe roata unei maşini. Dar toate acestea nu au diminuat cu nimic intensitatea şi caracterul straniu ale senzaţiei pe care tocmai o avusesem. Ea nu a început să se dizolve, aşa cum se întâmplă cu un vis la contactul cu viaţa în stare de veghe. A rămas incredibil de vie, în timp ce deschideam dulapuri şi scoteam din ele ingredientele pentru masa de seară. Senzaţia era încă atât de puternică, încât am fost nevoită să mă aşez, pentru a încerca s-o absorb.

O jumătate de oră mai târziu, când bona a venit acasă cu copiii, încă stăteam în faţa blatului de lucru. Băieţii dansau în jurul meu, plini de noutăţi despre cum îşi petrecuseră ziua. Apoi s-au desprins de orbită şi au pornit-o la fugă prin casă. Soţul meu a sosit la scurt timp după aceea. A intrat în bucătărie, încă îmbrăcat în vesta reflectorizantă pe care o purta pe bicicletă. Pentru o clipă, a strălucit. Am simţit nevoia bruscă de a-i povesti ce se întâmplase, dar când am terminat mi-a zâmbit crispat, reţinut, s-a uitat la ingredientele pentru cină încă negătite, a scos dosarul cu meniuri de comandat şi m-a întrebat dacă am chef de mâncare indiană. Apoi s-a dus sus să vadă ce fac copiii. Am regretat imediat că i-am spus. Incidentul a deschis o falie între noi. Soţul meu preţuia faptele concrete, în detrimentul lucrurilor nepalpabile, şi începuse să le colecţioneze şi să le clădească în jurul său ca pe o fortăreaţă. Noaptea stătea treaz şi urmărea documentare, iar la întâlnirile de socializare, când cineva îşi exprima surprinderea că ştia ce procent din bancnotele tipărite în SUA sunt de 100 de dolari, sau că Scarlett Johansson este pe jumătate evreică, îi plăcea să spună că se îngrijea să ştie de toate.

Zilele au trecut, şi senzaţia nu a revenit. Tocmai scăpasem de-o gripă, care mă ţinuse în pat cu frisoane şi transpiraţii, privind cerul pe fereastră cu acea conştiinţă uşor alterată pe care mi-o dă întotdeauna boala, şi începeam să mă întreb dacă nu cumva avusese de-a face cu asta. Când sunt bolnavă, e ca şi cum pereţii care mă despart de exterior ar deveni mai permeabili – de fapt chiar devin, câtă vreme ceea ce m-a îmbolnăvit a găsit o breşă, spărgând obişnuitele mecanisme de protecţie ale organismului, şi ca şi cum oglindindu-mi trupul, mintea mea devine mai absorbantă, iar lucrurile pe care de obicei le ţin la distanţă pentru că sunt prea complicate sau prea intense ca să mă gândesc la ele încep să se strecoare înăuntru. Această stare de deschidere, de sensibilitate extremă în care devin susceptibilă la tot ce se află în jurul meu este sporită de singurătatea dată de zăcutul în pat, în timp ce toţi ceilalţi îşi văd de activităţile lor. Aşa că era uşor să atribui senzaţia aceea neobişnuită bolii, deşi la vremea respectivă eram deja spre bine.