| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Niculina OPREALa apropierea definitivă La propierea definitivă o curiozitate de iederă îmi acoperă ochii, în jurul meu - o jubilare nefirească, (poate cineva se ridică la cer și eu nu știu, poate cineva coboară și eu nu văd), o muzică stranie în spatele tabloului antic, o frumusețe de necuprins pe trupul ce nu se mărturisește umilinței; neîmplinirile fac tumbe aproape de glesne. Îmi întorc fața spre rugăciune chiar dacă pe zidul bisericii colcăie șerpii doar eu știu că nu mai sunt eu, ci sîmburele care a închis în el partea albă a dimineții. Viețile altora și viețile noastre Nu patima, nu erezia, nici verigheta intrată în carne, adînc, nici aglomerarea dintre creștet și tîmple nu poate îndepărta bucuria clipei de a împărți la naștere sângele cu fiicele mele. S-a prăbușit biserica din mine, doar o divinitate blîndă mă poate ridica din umbra trupului sub privirile iscusiților jongleri care trec dintr-o parte în alta minciuna cu chip de prințesă, iubirea cu gust de cenușă, cuvintele mai reci decît coada șopîrlei. Vreau să-mi șterg memoria, doamne, cineva îmi tot fură buretele fin.
Respir această religie fără să calc pe sîrmă ghimpată, din dimensiunea erorii umane trec în cea a florii de măceș, propria mea viață atîrnă de luciditatea umilințelor. O resemnare totală, un somn lepros, iar memoria ca lupoaica ce așteaptă să fete.
Seninătatea va flutura pentru alte amiezi, din unghiuri nebănuite, nebănuite izvoare vor stinge setea pulberii care voi fi, când el va veni, va găsi umbra miresei care am fost, va găsi capcana în care am amestecat viețile altora cu viețile noastre. |