Temele tratate sunt diverse ºi despre ele autorul afirmã cã i-au fost oferite ca prilej de meditaþie de evenimentele literare, sociale, politice în derulare curentã.

Începe cu un subiect imperios, tragedia Piteºti, aºa cum este el reflectat în celebrul studiu al lui Virgil Ierunca, dar mai ales în cãrþile lui Costin Meriºca, Tãrâmul Gheenei (un memorial de sertar) ºi Tragedia Piteºti, autorul însuºi trecut prin experienþa aºa zisului fenomen de reeducare - mijloc diabolic ºi morbid de alienare a personalitãþii umane, de transformare a deþinuþilor în torþionari ºi delatori, supunându-i unei permanente stãri de aprehensiune, unui proces iresponsabil de degradare umanã. Repertoriul ororilor la care erau supuºi cei întemniþaþi, detaliat de Costin Meriºca, demonstreazã o inventivitate patologicã, un sadism greu de înþeles, infernal. Urmãrile, de duratã, au fost traumele psihice, angoasa permanentã, distrugerea multor destine. Soluþia propusã: mãrturia, supunerea oprobriului.

Urmãtoarea temã, înruditã întrucâtva, investigheazã condiþia literaturii în proletcultism. Ca argumente sunt folosite consemnãrile primului Congres al Scriitorilor din Republica Popularã Românã, din 18-23 iunie 1956. Spectacolul desfãºurãrii acestuia este grotesc: Mihail Sadoveanu, preºedinte de onoare al U. S. R., dar ºi al Marii Adunãri Naþionale, are un discurs inaugural servil ºi oportunist, demonstrând cã ºi-a însuºit cu rapiditate truismele noii puteri politice, tovarãºul Miron Constantinescu rosteºte salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, lista raportorilor este, implicit, una a obsecvioºilor, aceºtia întrecându-se în a elogia marele eliberator sovietic, modelul literar sovietic, necesitatea însuºirii învãþãturii marxist-leniniste, idolatrizarea realismului socialist, reflectarea în opere a omului nou, a eroului comunist, sacralizarea conducerii de partid. Dezbaterile nu fac decât sã îngrãdeascã ºi sã îndoctrineze domeniul scrisului, aservindu-l ideologiei partidului unic ºi democratic. Discursurile se întrec în aserþiuni primitive, în cliºee ideologice, într-un tezism retrograd, rudimentar, plin de ipocrizie, situat, indiscutabil, în afara esteticului. Oratorii militanþi, care gãsesc prilejul sã-ºi afirme devotamentul, lucrând din greu, ca niºte vrednici gospodari, la binele breslei sunt: Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, Dan Deºliu, Paul Georgescu, Mihail Davidoglu, Nagy Istvan, Alexandru Balaci, Marcel Breslaºu, Aurel Mihale. Comentariile lui Cassian Maria Spiridon se situeazã între perplexitate, ironie ºi luciditate analiticã: „Fãrã a-i obliga nimeni, de bunã-voie ºi interesaþi material dar ºi de umbra unei glorii evident efemere ºi false, toþi aceºti autori s-au înfeudat politicii de partid, unei ideologii extremiste, despre care erau perfect conºtienþi cã nu cultivã adevãrata literaturã.” (p. 39). Adesea, în eseuri, citatul lung este relevant.

Ceea ce pare curios este cã discursul de politicã literarã practicat în 1956 nu s-a mai schimbat în fondul, ºi nici chiar în litera lui, pânã în 1989. Iar în timp ce congresiºtii fãceau exerciþii de retoricã proletcultistã, vorbind cu neobrãzare de umanism, de libertate, de valorile pozitive ale comunismului, de omul nou ºi de literatura nouã, numeroºi scriitori ºi intelectuali reprezentativi ai culturii române umpleau puºcãriile politice, erau umiliþi ºi reprimaþi, îºi pierdeau nejustificat viaþa.

Dupã un asemenea subiect, în care dominã absurdul ºi nebunia, eseistul simte nevoia sã defineascã într-un text scurt conceptul de poezie/reverie/contemplaþie, exorcizând parcã, în acest fel, rãul.

Þinutul epic al lui Nicolae Breban, asemãnãtor întrucâtva, considerã Cassian Maria Spiridon, cu Yoknapatawpha al lui William Faulkner, este Provincia. Este locul fabulos în care se consumã predestinat jocul existenþial al stãpânilor ºi al sclavilor, al celor cu personalitate dominantã ºi al celor care au voluptatea/inerþia de a fi posedaþi. Este la mijloc, fãrã îndoialã, ºi un subtil raport sado-masochist. În caracteristicile prozei sale, în substratul filosofic al esteticii, în sondarea dimensiunii abisale a personajelor, în singularitatea discursului, cercetãtorul descifreazã vocaþia europeanã a lui Nicolae Breban, aflatã desigur în siajul modernismului interbelic. Folosindu-se argumente diverse, literare, metaliterare, confesive, se sintetizeazã mãrcile acestei proze: interesul pentru construcþie, masivitatea, tipologia contrastivã, o poeticã a rupturii, caracterul eseistic, redundanþa frasticã, alunecarea în digresiuni, tratarea marilor teme într-un registru al disimulãrii/revalorizãrii, moralitatea/luciditatea artistului. Plecând de la scrierile cu caracter memorialistic, vizibil admirator al prozatorului, analistul îi determinã un elegant portret moral.

Cassian Maria Spiridon ºtie sã selecteze cu ingeniozitate idei, are viziunea rapidã a structurilor, gândeºte, ca la ºah, mai multe mutãri înainte. Foloseºte din plin materialul de lucru, recurgând argumentativ la citate ample, astfel încât realizeazã un dialog susþinut cu autorii comentaþi. Contrapunctic, între eseurile cuprinzãtoare, insereazã texte fulgurante, tratând teme delicate, salvarea sufletului prin artã, melancolia ca resursã liricã, încercarea de definire a spiritului, materialul nevãzut din care se naºte poezia, dulceaþa inefabilã a timpului.

Douã texte, pornind de la avatarurile suferite în timp de douã mari reviste, Convorbiri literare ºi Tribuna, se ocupã de fapt de soarta nefastã a publicaþiilor literare, în comunism fiind aservite ideologiei, iar în prezent fiind marcate de impedimente financiare, de lipsa de interes a statului.

Având ca pretext monografia dedicatã de Cornel Moraru lui Titu Maiorescu, eseistul pãtrunde într-un teritoriu familiar, evocând unul dintre cele mai favorabile momente ale culturii române, cel desfãºurat în jurul Junimii, al Convorbirilor literare, al direcþiei noi imprimate de personalitatea paradigmaticã a lui Titu Maiorescu, precum ºi consecinþele asupra orientãrii noastre ulterioare cãtre modernitatea europeanã.

Se remarcã mobilitatea eseistului ºi gândirea structuratã, folosirea unor referinþe ºi surse bibliografice multiple, valorificarea la maxim a informaþiei, îmbinarea analizei ºi a sintezei, recurgerea la construcþii cât mai riguroase.

Când se ocupã de Liviu Rebreanu, începe cu definirea programului sãu artistic, dedus din texte teoretice adunate în volumul Amalgam (1943). Relevã caracteristicile realiste ale acestuia, verosimilitatea stilisticã, anticalofilismul, viziunea obiectivã, selectând imuabilitãþile existenþei, pe care le reprezintã însã prin individualitãþi, disimularea autorului omniscient, concepþia organicistã. Se ocupã apoi de legenda scrierii, de ritualul de plãsmuire în cazul romanelor Ion, Pãdurea spânzuraþilor, Adam ºi Eva, precum ºi de aspecte ale laboratorului de creaþie. În conferinþele sale, în scrierile memorialistice, Rebreanu dã rãspuns unor chestiuni legate de condiþia socialã, moralã, eticã, esteticã a scriitorului. Întregul studiu urmãreºte sã dea dimensiuni vii unui personaj care nu se vede în scrierile obiective ale lui Liviu Rebreanu, însuºi autorul.

Studiul urmãtor, foarte interesant, se ocupã de discursurile de recepþie la primirea în Academia Românã, care au avut ca temã lumea culturalã/spiritualã a satului. Ele sunt de o mare diversitate, relevând personalitãþile aparte ale susþinãtorilor, cel dedicat cromaticii sau artei de a colora, al folcloristului Simion Florea Marian, cel polemic, privind poporanismul în literaturã, susþinut de Duiliu Zamfirescu, discursul despre mijloacele expresive în estetica poeziei populare, de Barbu ªtefãnescu Delavrancea, cel privind caracterizarea etnograficã a unui popor prin munca ºi uneltele sale, susþinut de Simion Mehedinþi, iar Octavian Goga, evocându-l pe Coºbuc, omagiazã de fapt continuitatea culturii populare româneºti în condiþiile nefaste ale Ardealului, tot astfel, Mihail Sadoveanu se revendicã de la spiritualitatea poporului, de la limba ºi credinþa strãveche, Lucian Blaga îºi concentreazã filosofia sa în elogiul satului românesc, Liviu Rebreanu laudã þãranul român, iar Nichifor Crainic aduce, prin Goga, un elogiu spiritualitãþii tradiþiei.

Preocupat mai ales de aspecte mai puþin cunoscute, mai puþin spectaculoase, Cassian Maria Spiridon cerceteazã acribios documente, face conexiuni imprevizibile, dã relief unor gesturi culturale îngropate în timp, pune în valoare textele memorialistice sau autoreferenþiale, încearcã sã elucideze pãrþi ale vieþii literare. Aplicând ideea genericã a orizonturilor duble, autorul alterneazã demersuri eseistice de-o anume rigoare, supuse unei logici a demonstraþiei, cu mici construcþii diafane, cvasilirice, menite sã provoace fantezia creatoare.

O detaliatã ºi elegantã hermeneuticã de text face autorul asupra Trilogiei culturii a lui Lucian Blaga, marcând caracterul dihotomic al omului, alcãtuit din orizonturi duble, al conºtienþei ºi al inconºtientului, în fond, douã realitãþi paralele. Inconºtientul la Blaga, reprezentat nu psihanalitic ci filosofic, este o realitate nativã, separatã ºi paralelã conºtientului, aducând personalitãþii umane dimensiunea inefabilã, abisalã, culturalitatea geneticã, imprimându-i o glifã spiritualã, orizontul spaþial, care este de fapt peisajul interior/ascuns/nonfigurativ, în fapt, matricea personalizantã. Spaþiul-matrice se configureazã definitiv în etnogenezã. Viziunea filosofico-religioasã a lui Blaga despre ortodoxie este una sofiologicã (preluatã de la teologul rus Pavel Florensky), afirmând unitatea lumii materiale ºi spirituale, preexistenþa unei înþelepciuni creatoare. Organicitatea, integrarea sacrului în naturã sunt specifice satului românesc, caracterizat printr-un înalt potenþial cultural. Vorbind despre geneza metaforei, aceasta este consideratã semnul înomenirii omului, adicã al mutãrii acestuia în planul misticului. Metaforicul este o formã de cunoaºtere prin revelaþie, printr-o deschidere a misterului, prin vãdirea poeticitãþii lumii, stând la baza metafizicii. Eseul, atent ºi rafinat, este extins asupra relaþiei dintre culturã ºi civilizaþie. Sunt decelate elementele speciale de poeticã antropologicã din Trilogia culturii, marcate în inconºtient de procesele matricei stilistice, finalizate în nevoia de revelaþie care îl condamnã pe om la destinul de creator de culturã. Este cu totul meritorie ideea exegetului de a aduce în actualitate un sistem de filosofie a culturii atât de fascinant ºi atât de util vremurilor sceptice de azi. Ar fi fost însã binevenitã o integrare a gândirii lui Blaga în contextul major al orientãrii tradiþionaliste interbelice.

Cartea lui Vladimir Jankélévitch, Tratat despre moarte, este un prilej de meditaþii, de referinþe literare, filosofice, de adâncire în propria sensibilitate.

Volumul se încheie cu mãrturiile cutremurãtoare, incredibile ale foºtilor deþinuþi politici din zona Botoºaniului, cuprinse în douã lucrãri documentare, Calvarul deþinuþilor anticomuniºti botoºãneni, publicatã de Dumitru Ignat, în 1997 ºi O antologie a crimei ºi terorii comuniste, publicatã de Cezar Zugravu, în 2004.

Eseurile lui Cassian Maria Spiridon sunt de o mare diversitate, având grade diferite de procesare, de la simpla prezentare de cãrþi, la exegeze pretenþioase, la studii documentate cu atenþie, pânã la delicate meditaþii aproape lirice. Autorul dovedeºte seriozitate, ºtiinþa construcþiei simetrice, acumulative, priceperea de a suscita interesul lectorului, atât prin subiectele alese, cât ºi prin strategia discursului, purtându-l în registrele cunoaºterii ºi sensibilitãþii, de la infern la paradis, de la concret la abstract, realizând o carte unitarã prin chiar varietatea ei regizatã.