| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Armaghedonul urii şi al iubiriide Paul AretzuSe putea observa, mai ales în ultima vreme, o atracţie a Martei Petreu spre domeniul epic. În fond, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu Mihail Sebastian, afară de investigaţia documentară amănunţită, de recompunerea unei epoci, a unor mentalităţi, este şi un roman pasionant al psihologiilor şi destinelor contextualizate ale celor doi. De altfel, autoarea a oferit mereu surprize, aşa cum este şi recentul roman Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Editura Polirom, Iaşi, 2011). Armaghedonul este locul biblic al confruntării finale dintre bine şi rău. Proza Martei Petreu, de o factură accentuat ardelenească, seamănă întru câtva cu poezia sa, expresivă, cu puternice accente subiective, introvertită, lăsând să răzbească afară numai povestea, păstrând înăuntru trăirea. Este o carte a fatalităţilor, tensionată, căutând în trecut sursele răului, reconstituind pentru a înţelege. Plecând de la moartea mamei sale, Tabita investighează şi alte morţi din familie, cele mai multe violente, cauza lor fiind în primul rând lipsa de iubire. Este prezentată o societate arhaică, rustică, satul Cutca, amestec de realitate şi mit: Şi asta e tanti Maia a baciului, ştii, de-acolo, de lîngă bufet. Neam cu Ticu. Şi ăsta e Lia, al lu unchiu Ilie şi-al mătuşii Irina, îmi şopteşte. Asta-i Maria lui unchiu Onisei, fata lui leliuca Lucreţia, sora vitregă a lui Ticu. (p. 16). Diegeza se bazează pe evocare. Marta Petreu transformă memorialistica în ficţiune, foloseşte albumul de familie, readucând la viaţă vremurile de odinioară. Sunt uimitoare competenţele privind obiceiurile, ocupaţiile, vestimentaţiile: Se porniseră într-o duminică spre Cluj, pe jos, îmbrăcate în hainele lor bune, să se tragă-n chip: poartă rochii negre, cu imprimeuri florale mărunte. Amîndouă au roituri triple şi cipcă la ştuţ, iar năfrămile, a Mŕriei, întunecată, a Veleriei, albă, sunt legate la spate, semn că sunt fete, nu neveste. (p. 28). Prin aspectul ei elegiac, cartea aduce aminte de romanul lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit, în care sunt transcrise stările provocate de moartea mamei, sau de luciditatea şi dramatismul din povestea Simonei de Beauvoir, O moarte uşoară. Se merge foarte mult pe autenticism. Scenele morţii revin impresionant, îmbinând observaţii directe, amintiri, ritualuri religioase. În viaţa familiei şi a satului, elementele realiste se întrepătrund cu cele fabuloase: Zîna îşi recâştigă iubirea prin boscoane, adică vrăji, un bărbat se transformă în pricolici, umbra unui uriaş misterios se opreşte o vreme lângă gard, pocăiţii din sat anunţă permanent sfârşitul lumii. Povestea Mŕriei (Mica), mama Tabitei, este asemenea multor drame săteşti. Tânără, frumoasă, datorită unor împrejurări nefericite, se căsătoreşte cu un bărbat pe care nu-l iubea, dar care avea o stare materială mijlocie. Schimbarea regimului politic, venirea comunismului, produce nedreptăţi, sărăcie, tulbură ordinea existentă. Agustin, soţul Mŕriei, se dovedeşte a fi un om închis, insensibil, mereu gelos: Avea soarta bărbaţilor îndrăgostiţi care au pus mîna, prin cine ştie ce manevre, pe o femeie peste puterile lor, pe care o tem şi o bănuiesc permanent, otrăvindu-i şi otrăvindu-şi viaţa (p. 77). Se dă multă atenţie autenticităţii vorbirii şi psihologiei personajelor, dar scenele realiste au o adâncime sufletească. Cuplul Mŕria-Agustin are trei copii cel mai mic fiind naratoarea , aduşi pe lume din strategii total diferite, nu din iubire. La lipsa de consens dintre cei doi se adaugă deosebirile lor confesionale: Agustin aderă la iehovism, în vreme ce Mŕria îşi menţine credinţa greco-catolică. Necontenitele asalturile propagandistice ale soţului sunt şi ele o sursă de conflicte. Moartea Mamei produce amintiri şi confesiuni, dar şi meditaţii diverse, despre lumea cealaltă, despre Dumnezeu, despre înviere: Săptămâni întregi după moartea lui Mica, am aşteptat-o. Ana bocea: «N-o s-o mai vedem niciodată!» Eu însă o aşteptam să apară. Să se întrupeze din groapă şi să continuăm traiul greu, dansul pe sârmă al teribilei ei prezenţe. Pe toţi i-am aşteptat. Şi-i aştept pe mai departe. Uneori mi se pare că dacă aş şti să străpung secunda ca pe-un perete, aş reuşi să intru dincolo şi i-aş găsi, i-aş regăsi, ei la rândul lor aşteptîndu-mă cu o nerăbdare din ce în ce mai mirată, mai exasperată, de ce nu vine fata asta odată să ne scoată de-aicea, parcă ar fi Sîca, aşa întîrzie, de ce nu vine să ne-ajute să ne-ntoarcem acasă, acolo unde ne este nouă locul şi timpul? Sigur, recunosc starea: e ca la boală, cînd urmezi cu sfinţenie indicaţiile medicului, aşteptîndu-ţi răsplata: să te faci bine, bine de tot. Să te vindeci, deşi ţi s-a spus că boala e incurabilă. Ca la alte morţi, cînd te străduieşti să te comporţi eroic, să faci faţă la toate, la spital, la înmormîntare, la cheltuială, la pupăturile fariseice, cu speranţa, bine ascunsă în adîncurile roşu-fosforescente ale fiinţei, că, dacă te porţi cum trebuie, vei fi răsplătit, lucrurile, drept răsplată pentru buna ta purtare, vor reintra în normal, vor fi ca înainte. De fapt, aştepţi anularea evenimentului, a bolii, a morţii. Nu neapărat întoarcerea ordinii timpului, deşi în marile încercări nici asta nu te-ar putea mira: ci un miracol, pe care-l aştepţi cu răbdare, deşi cu sufletul la gură învierea, de pildă. (p. 102-103). Între un tată impasibil, dar convins de psihoze sectare şi o mamă veşnic nemulţumită, copilăria naratoarei, a Tabitei Vălean, este, în ciuda lipsurilor şi umilinţelor, ca a tuturor copiilor, ingenuă şi paradiziacă, influenţată de mediul rustic şi de schimbările politice, bogată în evenimente mici, casnice. Presiunile care se fac pentru colectivizare, munca abrutizantă, sărăcia o fac pe Mŕria tot mai autoritară şi mai ostilă. Micul bildungsroman înaintează printre iehovismul tatălui care instaurează în familie un regim auster, fără petreceri şi mama care se înrăise, îşi pierduse frumoasele ei maniere de ţărancă şcolită de măicuţe şi drăcuia ori trăznea cît ţinea ziua (p. 135). Hărnicia mamei, însă, nu se dezminte: mergea la hotar cu Ticu, ţinea casa, nu uşoară, cu bivoliţă, porci, oi, torcea, ţesea, croşeta, făcea mîncare, adesea bolea. Şi se creştea, cu sufletul în altă parte, neamintindu-şi decît arareori să ne facă şi bucurii (p. 137). Autoarea analizează, observă cu acuitate, concluzionează. Ca într-o oglindă existenţială, efortul anamnetic este, mai ales, de autocunoaştere: Era teribilă, Mama noastră, care ne făcea să ne simţim că ea este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pămînt (p. 140). Protagonista, o fiinţă sensibilă, suportă cu stoicism frustrările unei copilării pline de carenţe: Aş fi vrut şi eu ghetuţe frumoase, cum aveau cîteva dintre colegele mele ai căror taţi erau muncitori navetişti la Cluj. Ticu nu naveta şi nu avea salariu, nu se-ndura să se despartă de pămîntul Cutcii şi de orinzontul pustiit, noi n-aveam bani, iar eu purtam bocancii lui Tinu, contorsionaţi ca nişte animale prost împăiate (p. 143). Armaghedonul din casă era purtat între firile diferite ale celor doi părinţi: În pieptul meu se amestecau ciuda şi mila pentru amîndoi, şi pentru ea, şi pentru el. Şi furia. Furia că n-am şi eu părinţi ca toată lumea, care să mă ducă amîndoi de mînă prin sat, care să se bucure de notele mele, să vină la şcoală, la şedinţele cu părinţii, nu să mă lase să înfrunt lumea cu mîinile goale. [ ] Şi erau aşa de ocupaţi să se pîndească şi să se lupte, ca şi cum fiecare ar fi fost o întreagă armată, una luminoasă, alta întunecată, încît nu mai aveau ochi să vadă cît suntem de îngroziţi. Şi de umiliţi (p. 151). Fiind rezultatele unor iubiri neîmpărtăşite, copiii suportă consecinţele confruntării dintre sentimente contradictorii, dragoste şi ură. Cartea mizează, ca şi eseurile scriitoarei, pe tensiuni interioare, pe efectele psihice, încercând să explice eşecul existenţial. Mediul social şi cel familial se dovedesc decisive în formarea sufletelor copiilor. Cioranian, Tabita îşi întreabă tatăl: De ce m-ai făcut? De ce m-ai făcut? Mai bine nu mă făceai! (p. 153). Între fiica avidă de cunoaştere, care se alfabetizează în ale vieţii, şi tatăl iehovist, pătruns de misiunea sa prozelită, au loc controverse continue. Între fervoarea tatălui, ateismul oficial al şcolii, nepăsarea mamei, blândeţea creştină a profesoarei de română, se formează caracterul religios-lucid al Tabitei, cu nedumeriri şi intuiţii. Descrierile amănunţite, gastronomiile tradiţionale, felurile şi tehnologiile de preparare a lor constituie un imn dedicat rodniciei, hranei de care se îngrijeşte Mica, în contrast cu postul auster, steril al lui Ticu (Agustin). Frumoase sunt şi tablourile care se ocupă cu îndeletnicirile locului, creşterea vitelor, cultivarea pământului. Fetiţa, biciuită de muncile gospodăreşti, bolnăvicioasă, se refugiază în universul cărţilor. Un moment important, de augmentare a temei, îl constituie relatarea morţii, într-un accident ciudat, a tatălui, ritualul autopsiei, executată în curte, apoi discursurile emfatice ale predicatorilor iehoviţi, anunţând sfârşitul imanent şi despre învierea pocăiţilor. După moartea lui Ticu, fiul său, Tinu, demolează casa bătrânească, reconstruind una cu etaj, şi schimbă toată înfăţişarea curţii: grădina aceea curată, cu o livadă de mănăstire, şi care era însăşi imaginea micii proprietăţi cinstite, obţinute cu trudă zilnică, grădina aceea care era însăşi imaginea cosmosului, a devenit, sub domnia lui Tinu şi-a lui Mica, un depozit de fiare vechi, sticle, sîrme, lemne, roţi desperecheate, var, gudron, pietriş, pari putrezi, gunoaie. [ ] În spatele acestei enorme paragini şi mizerii întreţinute cu obstinaţie, în culisele acestui apocalips meschin de buzunar, se ghiceşte delirul unui paricid care şi-a măturat, cu un dos de labă, deodată cu Tatăl, şi Dumnezeul, înlocuindu-i pe-amîndoi cu haosul în fermentaţie şi oxidare al unei gropi chimice de gunoi (p. 233). Şirul morţilor continuă, urmând soţul Tabitei, care are un accident vascular cerebral. După căsătorie, fratele Tabitei, Tinu, intră într-o serie nesfârşită de certuri cu mama sa, Mica, deranjată de nora sa. Nici cu cele două fiice relaţiile nu sunt mai bune. Motivele divergenţelor sunt moştenirile. În pornirea ei de răutate necontrolată, Mica îşi blestemă rudele. De o moarte violentă are parte nepoata Tabitei, Laura. Povestitoarea pare încredinţată că aparţine unei familii blestemate. De altfel, Mica devine din ce în ce mai plină de răutate, mai vindicativă: Să-ţi spun drept, eu n-am vrut niciodată copii. Şi v-am făcut pe voi. Rău am făcut, că numa m-aţi chinuit. Mai bine scăpam de voi, că nici batăr unul nu meritaţi să trăiţi. Şi-aş fi fost astăzi un om liber. No, atît. (p. 304). După moartea Micăi, lumea pare a intra pe făgaşul ei. Tabita răsfoieşte prin colecţia de scrisori, reînvie timpul, trezind nostalgii. În final, cartea dezvăluie adevărata ei temă, aceea a iubirii şi a iertării: Prea tîrziu, după mare suferinţă, cînd nu mai eşti aproape nimic, ajungi să-i iubeşti pe-ai tăi exact aşa cum sunt ei. Cum au fost. Cu Apocalipsa şi blestemele lor cu tot. Şi e tîrziu. Şi-atunci ai vrea ca Dumnezeu să existe, şi viaţa de Apoi să existe de-asemenea, numai să poţi să-i mai întîlneşti şi să le spui, chiar şi cu preţul de a muri, că-i iubeşti exact aşa cum sunt ei. Cum au fost. (p. 321-322). Marta Petreu intră cu dreptul, cu toată forţa, în rândul prozatorilor. Cartea sa urmăreşte peste o jumătate de secol din istoria unei familii din Ardeal, scoţând în evidenţă pasiuni, caractere, valori morale. Implicaţiile ei sunt psihologice, sociale, religioase, având ca element invariabil firea scrutătoare a personajului narator. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este unul dintre cele mai captivante şi mai complexe romane publicate în ultimii ani. |