După apariţia atât de categoricei şi controversatei Iluziile literaturii române, să ne întoarcem la începuturile scrisului lui Eugen Negrici, pentru a urmări consecvenţele sau abaterile traseului său. Ar fi fost tentantă cartea de debut, Antim. Logos şi personalitate (1971), care punea în circulaţie, în perioada comunistă, un nume reprezentativ pentru literatura religioasă, dar Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin (Editura Minerva, Bucureşti, 1972) este mai dezinhibată, lipsită de rigoarea şi caracterul definitiv al primei. În amândouă însă, ca şi în mai târzia Poezia medievală în limba română (1996), toate dedicate aceleiaşi perioade literare, se remarcă o atitudine necanonică, scriitorul abordând poziţii noi, clătinând tabuuri şi locuri comune, racordând cercetarea la poziţii critice occidentale de ultimă oră. De la început Eugen Negrici a atras atenţia prin atitudinea novatoare şi inconformistă, cât şi printr-o distincţie stilistică. Avea 31 de ani când a publicat Naraţiunea.

Preluând argumente barthiene, autorul face diferenţa între primii cronicari, Gr. Ureche şi Miron Costin, la care funcţionează, în chip natural, propriile stiluri, care nu sunt altceva decât „transmutaţie a unei umori, un fenomen de ordin germinativ”, şi Ion Neculce, care are o scriitură, „rezultatul unei intervenţii, a unei alegeri” (p. 6). Expresivitatea primilor cronicari este potenţată, prin raportare inversă, adică tocmai prin primitivitatea lor care îi opune tiparelor moderne.

Cronica lui Ureche înseamnă naraţiunea pură, fără intenţie literară, trimiţând la proza latină, concisă, de acţiune. Negrici îi reumanizează pe cronicari, îi integrează în actualitate. Esenţialitatea şi plinătatea discursului său critic, arta elocinţei şi vorba memorabilă dau senzaţia că autorul spune întotdeauna adevăruri. Pe Ureche, nu naraţiunea îl interesează, ci relatarea, ceea ce face să predomine verbul, austeritatea lingvistică făcând textul uşor de lecturat: „Ţinerea strictă a cronologiei evenimentelor vine în ajutorul naraţiunii, o păzeşte de lâncezire; anunţarea zilei şi anului sună ca o bătaie neiertătoare de metronom” (p. 15). Iar tot ceea ce deviază de la un asemenea traseu al disciplinei atrage atenţia, fiind perceput cu efect stilistic. Cronicarul nu poate ieşi din cadrele speculare ale vremii sale: „Sărăcia stilistică, naraţiunea nudă şi colţuroasă exprimă, cu involuntară exactitate, epoca, fondul sumbru al medievalităţii româneşti, al unei societăţi puţin reflexive, aspre, sălbatice în uri şi răzbunări, fără măsură în patimi; sub seriozitatea barbară a cronicii se află viaţa reală în acţiune, cu convoiul fără sfârşit de orori monotone” (p. 17). Despre cronicari, pe care se bătuse multă monedă, nu se mai scrisese, până la Eugen Negrici, în acest fel. Se făcuseră inventare stilistice pedante, nu se extinsese analiza la evaluări psihologice, la mentalitatea timpului şi, mai ales, nu se încercase actualizarea textelor, integrarea lor axiologică. Cronicarii fuseseră percepuţi ca piese de muzeu. Eugen Negrici îi reactualizează prin empatie. Cu toate că literatura medievală a rămas la nivelul exteriorului, al vizualului, al enumerativului, simplitatea şi deretorizarea sunt virtuţile ei. Cronicarii moldoveni evoluează detaşat de medievalitatea occidentală, împărtăşind totuşi cu aceasta caracteristici vizuale şi de simplitate ale picturii. Concluzia este estetică, foarte actuală: „Naraţiunea concisă, ca şi cea obscură, se dovedeşte favorabilă ficţiunii epice” (p. 23).

Autorul identifică în cronica lui Ureche modulaţii narative specifice eposului popular. Cantitatea mare de informaţii transmise, dinamica formelor menţin treaz interesul cititorului. Prin succesiunea rapidă a secvenţelor, cronica este socotită o povestire prin juxtapunere. Sunt recunoscuţi diverşi factori care pot constitui o minimă strategie epică a cronicarului. Deşi evenimentele brute sunt relatate cu rapiditate, există părţi care necesită o amănunţire şi atunci relatarea se transformă în naraţiune, devenind lentă şi căpătând o anume ramificaţie. Epicul rămâne, astfel, colateral. Dintre factorii acestui epic auxiliar, involuntar, este folosit suspansul, configurarea unei aşteptări, uneori cu substrat etic. Sunt schiţate caractere umane reductibile la principii, invadatorii sunt răi, agresaţii sunt simpatizaţi. În felul acesta, „independent de conştiinţa artistică a autorului, se naşte tensiunea narativă, se produce starea de expectaţie şi cea de surpriză prin însăşi curgerea sinuoasă şi turbure a istoriei relatate” (p. 54). Tematic, predomină secvenţele referitoare la război, dar şi atrocităţi privitoare la succesiunile la tron: „Există aici o grandoare a medievalităţii crunte, dar senine, privind spre noi cu ochi nevinovaţi de copil criminal” (p. 26). Eugen Negrici interpretează cronicarii în primul rând din interiorul textelor, observând mecanismele multiple ale comunicării. Înainte, acest demers era făcut din afară, descriind şi inventariind.

Structurile narative cele mai dezvoltate au în centrul lor figura lui Ştefan cel Mare, bătălia de la Cahul a lui Ion Vodă cu turcii, pribegia lui Petru Rareş, părăsit de ai lui şi scăpat prin travestire. Metoda amănuntului semnificativ este folosită de cercetător, relevând aspecte stilistice, generative de emoţii. Totuşi, este remarcată la Grigore Ureche, altfel decât la ceilalţi cronicari, precumpănirea istoricului. Multe evenimente sunt puse sub semnul fatalităţii. Cele nefaste sunt prefigurate de semne. În detrimentul literaturii sunt numeroase stereotipii, schematismele.

Un portret spiritual al cronicarului se deduce din locurile în care este abandonată istorisirea, făcându-se loc comentariului: „Cărturar fără strălucire şi erudiţie de nivel umanist, dar dăruit cu înţelepciune de ţăran cu vorba răspicată şi dreaptă, Ureche intuieşte că istoricul trebuie, înainte de toate, să expună fapte” (p. 98). Puţinătatea surselor îl determină să recurgă, pentru stabilirea adevărului, la bunul simţ: „ce iese din pana lui este o poveste frumoasă, spusă cu farmec şi talent imaginativ, în stare să preschimbe, precum Istoriile lui Herodot, legendele în istorie şi istoria în legende” (p. 105). Deşi foloseşte o metodă predominant structuralistă, criticul disecă toate componentele textului, raportându-le atât la autor, cât şi la cititor, prin fine exerciţii stilistice şi comentarii de pragmatică. Asemenea abordări sunt fără precedent în domeniul literaturii vechi. Cronicarul este şi ideolog şi scriitor, a cărui artă este ba intenţionată, ba involuntară. Imaginarul sărac, redus la realitatea din jur, fără încărcătură culturală, este atins de o atitudine morală creştină. Se remarcă plasticitatea limbajului, învestit cu sarcină poetică. Comparaţia rămâne, însă, un mijloc destul de rudimentar de lărgire a universului.

Predispus la inovaţie, de la început, Eugen Negrici parcurge, spre timpul care vine, drumul metodologic şi strategic de la studiul cu suport concret, la eseul liberal, de atitudine, deosebit de curajos. Contaminat parcă de plasticitatea cronicarului, el notează: „Supuse unei mistici semantice şi unor legităţi necunoscute, în perindarea lor, cuvintele statornicesc mici combinaţii metaforice, ridicând, în clipita lecturii, scene şi tablouri neverosimil de vii” (p. 114). Celebru este portretul lui Ştefan cel Mare, interesant cel al lui Despot Vodă. Petru Şchiopul este idealizat, întrunind opţiunile politice şi morale ale cronicarului. Domniile lui Aron Vodă se caracterizează, în schimb, prin fărădelegi şi asprimi neimaginabile. Vorbele memorabile sunt foarte eficiente în conturarea unui caracter.

Aceeaşi metodă, sistematică, venind din interior, atentă la toţi indicii expresivităţii, este folosită şi în cazul lui Miron Costin, urmărindu-se, cu resurse inepuizabile, portretul povestirii şi portretul povestitorului. Dar este vorba de o altă viziune narativă: „un cărturar atent la ţinută, cultivându-şi scrisul este, în mod cert acest cronicar” (p. 151). Subiectivitatea lui se manifestă frecvent, prin intervenţii directe, prin declaraţii afective. Cronica sa este bogată în evenimente, dominată de aspectul anecdotic, expus captivant. Este vizibilă vocaţia narativă. Cercetătorul nu urmează nici de această dată cărări bătute, aprofundând funcţiile textului.

O adevărată nuvelă este povestea complotului pus la cale de logofătul Ştefan Gheorghe împotriva lui Vasile Lupu. Se scoate în evidenţă înclinaţia specială a cronicarului pentru configurarea teatrală. Un model pentru concreteţea scenelor par a-l constitui scrierile evanghelice. Şi domniile lui Ştefan Tomşa sunt prilejuri de reprezentaţii scenice şi pentru replici memorabile, implicând modalităţi oratorice, dialoguri sau discursuri emfatice. Cronicarul patetizează moralizator, deplângând vremurile neprielnice ori soarta Moldovei. Criticul urmăreşte cu atenţie toate mişcările de strategie narativă, spontane sau intenţionate. Costin ştie să gradeze şi să tensioneze aşteptarea, să alterneze fluxurile narative, să introducă secvenţe dinamizatoare, să extragă expresivitate din topică. O reţea de precepte morale şi filosofice, de formule apoftegmatice, ordonează supratextual evenimentele cronicii: „Este, realmente, exaltant pentru stilist să examineze felul cum convingerile morale dau – în limitele imprevizibilităţii şi ale continuităţii istoriei, dar ajutate de o epocă perfect reprezentativă – convergenţă epică textului” (p. 218). Câteva lecţii biblice predomină: consecinţele propriilor comportamente reflectate în destinele domnitorilor, pedepsirea ambiţiei nemăsurate, soarta schimbătoare. Sfârşesc rău domniile lui Alexandru Iliaş şi a veneticului Gaşpar. Datorită crimelor comise, un destin dramatic îl are familia Movileştilor. Dreptcredincios şi binefăcător de ţară, Barnovschi are un sfârşit tragic pentru a confirma caracterul schimbător al sorţii. Domnia lui Vasile Lupu ilustrează „ambiţia îngenunchiată”. Biografiile domnitorilor sunt supuse unor scheme preceptistice: „Costin, ca un scriitor îndârjit asupra propriilor personaje, îşi execută eroii pe principiul justiţiei imanente, amintindu-şi toate vechile lor nelegiuiri” (p. 155), fiindcă, vorba cronicarului, „nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”. Frecvente divagaţii polidimensionează naraţiunea.

Miron Costin are un mai dezvoltat spirit riguros, caută izvoare, contextualizează istoria Moldovei, are scrupulul obiectivităţii, dă amănunte ale vieţii cotidiene. Este adeptul unei filosofii fataliste, având un caracter moralist, cu substrat creştin. Scriind în anii de liberalizare relativă din timpul regimului autoritar comunist, Eugen Negrici relaţionează medievalitatea românească şi psihologia primilor scriitori, cu fenomene istorice şi culturale europene, cu modelul istoricilor antichităţii, cu sursa biblică sau cu istoricii evului mediu. Studiul este, pe lângă rigoarea exegetică, unul eseistic, refuzând modelele predecesorilor, demonstrând imaginaţie şi strălucire stilistică.

În cronică se găsesc numeroase informaţii, mai ales militare, şi descrieri amănunţite. Miron este un bun observator psihologic, surprinzând stările combatanţilor, nelinişti şi cruzimi. Portretistica este bogată, personajele evoluează. Aspectului auster, închis în esenţa sa, specific scrisului lui Ureche, i se opun diversitatea şi flexibilitatea sintaxei narative a lui Costin, fiindcă „altceva defineşte sintaxa narativă costiniană; nu aspiraţia la un model, ci silinţa autorului de a scrie frumos şi mai ales variat, de a elabora o modalitate de expresie literară cât mai suplă, cât mai cuprinzătoare” (p. 320). Neculce nu poate ieşi nici el din tiparul vremii sale. Aparţine marii boierimi, are partizanate şi are conştiinţa culturalităţii sale, ca un cronicar autentic judecă şi îşi expune opiniile, asumându-şi, cum spune criticul, rolul de „paznic al veacului”.

Experienţa literaturii vechi îi era absolut necesară lui Eugen Negrici pentru a înţelege panorama întregii literaturi. El face demonstraţii de interpretare, pe texte vechi pe care le încarcă cu semnificaţii noi, conform conceptului uimitor, pe care l-a lansat, al expresivităţii involuntare. În cărţile de început se prefigurează, cu siguranţă, fenomenul de maturizare care se numeşte desprinderea de maestru. Scriitorul nu-şi reneagă, mai târziu, ucenicia. În cronicari el recunoaşte arhetipuri care îi ascut intuiţiile viitoare.