Ca şi alţi intelectuali de marcă, Mihai Şora a avut un parcurs biografic nefiresc, în situaţia istorică a ţărilor din est. Şi-a aprofundat studiile de filozofie în Occident, asimilând direcţiile de bază (existenţialism, fenomenologie, filosofia limbajului şi a minţii etc.), s-a întors în ţară devenind prizonierul unui regim totalitar, a fost nevoit să adopte o atitudine expectativă, publicând foarte rar. O asemenea situaţie nu i-a provocat, însă, nici umilinţă, nici reprehensiune, impunându-şi o ţinută apolinică. Imaginea pe care a impus-o este cea a înţeleptului, preocupat de himerele propriilor idei.

Gândirea sa filosofică, neconvenţională şi flexibilă, s-a conturat şi s-a complinit de la o carte la alta. Vârsta îndelungată, în loc să-i estompeze personalitatea, cum se întâmplă îndeobşte, l-a ţinut mereu în palpitul actualităţii, reliefându-i carisma. Este, azi, unul dintre corifeii spiritualităţii noastre, elegant, plin de civilitate, prietenos.

Cărţile sale trec dintr-una în alta. Seminţe aruncate în Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Antropologie Métaphysique (1947), volumul de debut, răsar sau rodesc, după planul autorului, în celelalte, Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1978), A fi, a face, a avea (1985), Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat (1990), Clipa & Timpul (2005). Există, în acest mare puzzle, o dispunere centripetă şi centrifugă a ideilor. Mai Ştiutorul, un magister ludi, în felul său, prezintă aventura captivantă a unor idei fundamentale, bazându-se pe cantitatea enormă de cunoştinţe, folosind cu familiaritate concepte şi metode, de la presocratici până în actualitate, ordonând şi dând direcţie, dar şi recurgând la propria hermeneutică, într-un demers sclipitor de pătrundere a tainelor gândirii pure. De la filosofia fiinţei se trece, prin jocul de analogii, la filosofia facerii poeziei (o fiinţare de alt grad). Exerciţiul speculativ vizează în special o zonă limită, de la margine, dintre, cu deschideri dintre cele mai neaşteptate, spre ontologie, spre teoria comunicării, dar şi spre cea a cuminecării, cu extensiune spre sacru. Densitatea, eleganţa gândirii şi a demonstraţiilor, stilul destins, cordial dau literaritate unei astfel de scrieri. Limba este nescolastică, accesibilă, cu o semantică bogată. Se caută, dar nu se dau adevăruri definitive, preceptorul fiind autoritar, dar lăsând raţionamentului o flexibilitate încurajatoare.

Ca în tragedia antică, Mihai Şora introduce în cartea din 1985, A fi, a face, a avea, cel de-al treilea personaj, Un Devotat Amic, făcând monologul (în fond, asta va fi mereu opera sa) mai sociabil (trei tendinţe ale aceluiaşi gânditor). Protagonistul este pus mereu în faţa cărărilor bifurcate, implicat „cu disperare în tensiunea paradoxului”. Aşa cum adevărul implică însumarea celor trei interlocutori, Totul nu este altceva decât un multiplu unitar. Prin mijloace proprii raţionamentului speculativ, prin disecări, filosoful face disjuncţii pentru definirea termenilor, cum este cea dintre a fi, principiu abstract, creator, şi a avea, principiu material, reflector. Viziunea dihotomică, urmată din aproape în aproape, sub supravegherea iniţiatorului, este chiar calea de cunoaştere: „Înaintarea lineară mi-e străină. Deşi mult mai anevoioasă, înşurubarea în propriu-mi loc mi-e mai la-ndemână.” Propriul loc de înşurubare trebuie însă căutat, făcându-se distincţia între vrafurile de metamorfoze, aflate în zone de ascundere metafizică, decupând fenomenologic, separând actul şi forma, verbul şi substantivul. Globalitatea, prinderea dintr-o singură ochire este condiţie a cunoaşterii intuitive, şi se citează celebrul pasaj din Pascal: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. Patria ideii, a ardenţei, a nonfigurativului, a instantaneităţii este interioritatea. Întruparea lui a fi este fiinţa, verbul devine, deci, substantiv. În plan sentimental, plenitudinea verbului a fi se converteşte în bucurie. Sentimentul existenţei este bucuria, care anihilează orice altă stare. Căutarea adevărului este una magică, extatică, o structurare printr-o permanentă deconstrucţie, prin reducţie, prin simplificare, prin pătrundere, în ciuda aparentei inextricabilităţi.

Domeniul abstractului pur, spre care tinde întreaga operă, se defineşte ca potenţialitate universală care se exteriorizează (adică devine nume) printr-un şir de nenumărate actualităţi existenţiale. Evoluţia acestei potenţialităţi duce la multiplicare, la alteritate, la hipostaziere. Ontologic, este a fost şi înainte. În acest caz, actul conţine/stinge toate putinţele şi asistăm la ranversarea enunţului. Adică şi existenţa conţine posibilitatea. Actul de în-firi-pare este tocmai în-făpt-uirea putinţei. Trecutul care este nimicul/sau fiinţa putinţei se transformă în prezent înfăptuit, actual. Filosoful ţinteşte întoarcerea la un stadiu conceptual, chiar preconceptual, la Întâlnire. Demers, pe de o parte mistic, pe de alta fenomenologic, de intuire a aspectelor unice, ultime, nemediate.

Mai Ştiutorul face dantelării de speculaţii, magii de argumentaţii, implicând ipseitatea, individuaţia, haecceitatea, raportul esenţă-existenţă, momente/clipite care constituie aleatoriul „destin concret”, prinse în pur dinamism continuu, în singularitatea repetitivă. Metafizică pură este năzuinţa de a surprinde (în teologie, consubstanţialitatea Treimii este reprezentată printr-un triunghi închis într-un cerc) Verbul total „din care răsar toate numele (şi toate pronumele) şi toate celelalte verbe (şi toate adverbele) şi toate celelalte cuvinte «pline», cum spun chinezii (şi toate cele «goale» – cum tot ei spun – , prin care se stabilesc tot felul de legături între cele pline), în aşa fel încât să se poată închega un univers cu tot ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede”. Fiinţa limbii însăşi este cuprinsă în acest univers, convertibil lingvistic. Făcând diferenţierea între filozofie şi ştiinţă, stabileşte ca domeniu al celei din urmă exterioritatea, pe când cea dintâi are acces la savoarea interiorităţii, adică la sarea pământului, de aceea, filosoful nu explică ceva, ci implică totul. Lui îi revine cunoaşterea implozivă, care „îmi aduce, în schimb, un jind ameţitor după cunoaşterea de tip unitiv; ba îmi aduce, într-un fel, însăşi această cunoaştere, dar numai în străfulgerarea Clipei, şi doar ca o adiere”. Pentru cel care face exegeza cărţilor, în fond metaforice, ale lui Mihai Şora, plăcerea şi scopul nu pot fi reductive, sintetizatoare, ci unele similare modelului, de despicare a firului în patru, de adâncire în potirul gândirii, împreună cu, desigur, trioul seducător. Filosofia lui Şora trebuie explicată tot pe limba ei, nicidecum într-un limbaj statistic. Filosoful are grijă să-şi precizeze, cu rafinament, demersul de regresiune la „nimicul atoatestructurant al universalei – putinţe-de-a fi”, intuind, de asemenea, „universala reţea de reciprocă intercondiţionare”, care uneşte toate fiindurile. Scopul nu este numai unul ontologic, de „a asista la veritabila ivire a lui a fi (a lui a-fi-pur-şi-simplu)”, cât unul semantic, hermeneutic, de a afla rostul, noima, temeiul, efortul endo-cognitiv de a ajunge la a fi, prin fiindurile sale. Universul ec-sistă în-sine. Paradoxala expunere: „Ceea ce ar fi cu adevărat grav (de o gravitate supremă) ar fi ca «Unul gol», care domină întreaga arie operaţională a omului (consumatoare a quasitotalităţii timpului acestuia), să-l împingă în neagra uitare pe «Unul plin», în care este-le pulsează cu toată irezistibila lui forţă genuină”, nu mi se pare prea îndepărtată de creatio ex nihilo, care îşi identifică principiul şi scopul în Creator. Verbul (Este-le dintâi), spune filosoful, creează numele (ceea ce face, în alt registru, şi poetul). Abstractul a fi, deci, se manifestă prin fiind, sub forma paradigmelor de putinţe, înfăţişări, acte. Unul gol este raţiunea creatoare şi ordonatoare, ascetică în comparaţie cu voluptuosul Unul plin.

Coregrafia celor trei interlocutori, aflaţi, în ciuda rolurilor lor, în raport de coordonare prin juxtapunere, este impecabilă. Falsele lor persiflări, umorul fin, tonul protocolar nu dăunează imaginii unitare, solidarizate, ca un Laocoon înlănţuit de aceleaşi idei, de un singur adevăr. Fără îndoială, logica îşi are meandrele ei, capcanele ei, poate oferi un spectacol fascinant.

În capitolul A fi, a face, a avea, se precizează de la început: „«a avea» este dâra răcită a lui «a face», a cărui rădăcină în «a fi» e împlântată”. Tradiţia, adică a avea, constituie totalitatea premiselor lui a fi, însumarea de potenţiale trepte de trecut. Peste a avea se trece neîncetat spre iluzoriul a fi, ca într-o cascadă. La antipodul tradiţiei se află inovaţia, înfăţişată ca „înaintarea vie (nerepetitivă) a tradiţiei în câmpul de câmpuri ale posibilelor ei proprii”. Tradiţia şi inovaţia sunt forme ale aceleiaşi continuităţi, în momente succesive. Între a fi şi a face se petrece o schimbare subtilă, analogă unei naşteri consubstanţiale, sesizabilă la capătul subiectiv al fenomenului. (Eugen Ionescu vorbeşte, în Jurnal în fărâme, despre „clipa când prezentul a murit şi timpul i-a luat locul”, devenind „trecut prăbuşindu-se în viitor, adică în abis”. El se referă însă la timpul afectiv, exterior, nu la unul conceptual, fenomenologic.) În spatele celui mai proaspăt a fi rămâne neîncetat avutul. În acest fel, fiinţarea nu are corp – unul calcinat – decât în trecut. Ceea ce dă părere (ne)fiinţării este tocmai acest avut ontologic. Puterea lui a avea se manifestă pe orizontală, printr-o bulimie de proprietate, de obiecte. Se poate scăpa din ghearele acaparatoare ale avutului, evitând încremenirea în trecut, prin flexibilitate, prin intuirea (endo)metodei proprie fiecărei situaţii în parte. Autenticitatea omului, care este o vocaţie poetică, este dată de trăirea cu fervoare a lui/în a fi, devenind coautor al ontologiei, văzător, iluminat, umplut de graţie. În acest proces, avutul trebuie preschimbat întruna în verb. Cartea aceasta, ascunsă, esopică, având numeroase ieşiri, reverberând ca o cochilie, este în cea mai mare măsură una despre Verb şi despre a fi viu, adică în comuniune cu toate fiindurile lumii.

În această amplă mărturisire de credinţă a lui Mihai Şora, făcutul este auroral, este Ivire. De la nivelul ontologic, prin analogie, se ajunge la facerea operei, a textului, la pragmatică, la relaţia dintre autor, operă, cititor. În aceşti parametri, există texte născute şi texte făcute. Făcutul investit cu naştere conţine uitarea de sine a dăruirii care dăruie, la rândul ei. Diferenţa dintre tipurile de text constă în faptul că, deşi pornesc de la aceeaşi structură pre-textuală, cele născute se conjugă cu verbul a fi, în timp ce textele făcute se conjugă cu verbul a avea. În cele născute, autorul fiinţează imperceptibil. În această parte a cărţii, filosoful pune în funcţiune instrumentarul pe care, cu multă minuţie, şi l-a conceput, aplicându-l la creaţia mică, cea literară, compunând un adevărat curs (după modelul călinescian) de ontologie poetică. În limbajul lui Mihai Şora, ritualizat prin arta dialogului, adică a confruntării conştiinţei cu realitatea, textul trebuie să pună de acord infinitul de compenetraţie al precuvântului (maiorescian, fondul) cu nesfârşirea etalată a masei cuvintelor (forma). Textul născut, căruia îi dă prioritate, nu exclude o elaborare atentă şi îndelungată. Ceea ce contează este spiritul său interior.

Discuţia scormonitorilor triumviri se ocupă în continuare de modul cum se împacă libertatea cu regulile, despre despărţirea binelui suprem de răul cel fără de margini. Se converteşte, pe nesimţite, fenomenologia estetică în ontologie etică, într-un proces de complinire, pentru că „«eticul plin» (sau fapta mântuitoare) şi «făcut-Născutul» (sau opera împlinitoare) merg mână-n mână”. Problema pe care cei trei interlocutori o răsucesc pe toate feţele este una tratată le două niveluri, a relaţiei dintre transcendent şi imanent şi, ca pandant, în domeniul artistic, a datului intuitiv al Întâlnirii care se complace într-o discontinuă expresie mediată. Soluţia o constituie tratarea cu două feluri de atenţie, în funcţie de cele două verbe fundamentale care le corespund, a fi şi a avea. Atenţia încrezătoare, prin care tu să fii cu adevărat şi lumea să fie cu adevărat, este numită atenţie existenţială. Cea de-a doua, concentrată pe ceea ce ai, este numită atenţie operaţională, bazându-se pe verbul a face. Îngemănarea celor două atenţii conduce la a-face-aşa-încât-A-FI-să-se-poată-ivi-prin-şi-în-a-face. După cum observăm, perechile de termeni, folosite de-a lungul cărţii, sunt, într-un fel, congruente, pliindu-se pe situaţii noi. Recurgând, cum îndeobşte o face, la imagini paradoxale, afirmă că vorbirea adevărată gravitează în jurul unui nucleu de tăcere vibrantă, meditativă, interioară. Neobosit, filosoful determină vorbirea despre şi vorbirea dintru. La fel, coordonatele de citire, denotativă – pe orizontală, şi conotativă – având grosime şi densitate. Diferenţa de calitate dintre ele este cea dintre transparent şi translucid. In-textul se bazează pe cristalizări ale cunoaşterii şi retopiri mai cuprinzătoare şi mai transfigurate, pe sublimări de încremeniri şi dezîncremeniri, aşa cum din lava chihlimbarului emerge limpezimea altei realităţi. Pentru frumuseţea lui poetică vom da un citat mai amplu: „Ei, bine! În această devălmăşie paradisiacă, dintr-o dată apare cuvântul (cuvinte izolate sau grupuri structurate de cuvinte) (apărând pe rând, pe rând, zarea lumii luminând, – dar de fiecare dată, ca printr-un brusc declic, apărând dintr-o dată). Cuvântul acesta (apărut, ca prin minune, de nu se ştie unde; dar, de fapt, ţâşnind din chiar miezul situaţiei în care apare – şi în care emiţătorul lui e con-topit în aceeaşi indivizibilă devălmăşie), cuvântul acesta, deci, provoacă brusca cristalizare a soluţiei suprasaturate de care vorbeam adineauri, el însuşi fiind – fără scăpare – prins în cristalul pe care l-a prilejuit. Foarte pe scurt, cam asta ar fi povestea zămislirii in-textului. Ar mai fi, totuşi, de adăugat că in-texul (acest indistinct univers tactil-gustativ-etcaetera pe care cuvântul îl poartă, cristalizat, în burta lui) e susceptibil de a se retopi – amestecând în această aventură şi cuvântul care a cristalizat, ca un receptacul, de jur împrejurul lui (al in-textului, adică) – ori de câte ori e replonjat în nivelul incandescent al existenţialului, îmbogăţindu-se mereu cu fiecare nouă re-cristalizare”. Exterioritatea in-textului este contextul, de natură cultural-istorică.

În final, filosoful socoteşte că facerea şi naşterea se complinesc (naşterea are loc din precuvintele facerii), stând la baza (auto)făptuirii umane. Concluzie luminoasă, faustică.

Scrisă cu mai mult de două decenii în urmă, A fi, a face, a avea este una dintre cărţile cele mai autobiografice, în sens spiritual, din filosofia română. Ea este intactă din punct de vedere valoric, păstrându-şi prospeţimea şi adâncimea ideilor. Felul aparte al discursului ei ridiculizează şi azi contextul politic în care a fost concepută. Îndreptăţeşte întru totul cuvintele lui Hölderlin: „în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”.