Dacă bunica mea, care a murit înainte de a fi împlinit suta de ani, dintre care şaptezeci petrecuţi în singurătate, ar mai trăi şi i-aş povesti că am fost în călătorie prin ţara ta, Rabindranath Tagore, m-ar privi mirată foarte şi m-ar întreba ce Dumnezeu caut prin locurile acelea pe unde şi-a înţărcat dracul copiii; Cea mai lungă şi aşteptată călătorie ar fi fost în America, adică acolo unde se aştepta să te găsească pe tine, Doamne. Ar fi râs de mine, îţi spun, cu gura până la urechi, ca o semilună ştirbă… Înainte de Sfântul Petru mi-aducea coşul plin cu cireşe aurii şi roşii ca sângele, să n-o pot uita … Pe lângă mine trec camioane cu bumbac şi ţigani arămii, iar eu mă închin cu limba în cerul gurii, să nu rămân pe aci. Ar trebui să mă întorc într-o zi, dar de frică, de spaimă, de grijă că nu pot povesti frumuseţea geroasă de dincolo de noapte şi zi, mai întârzi în pădurea cu arbori uscaţi ai iubirii, de care odată şi o dată ai să mă desparţi. În grădină, tu şi cu mine numărăm frunzele de trifoi care se sfărâmă numai când le atingi: Sub lumina-ngheţată, toate amintirile se prefac în stâncă de piatră. Doamne, mai aveam de scris o poezie şi m-ai chemat la întâlnirea cu tine, într-o chilie săracă şi fără pic de bucurie.

Azi noapte s-a întors Poezia. Singură! Dormise în capul meu de ani mulţi şi binecuvântaţi, cu bune şi rele. A aşteptat cuminte să treacă toate femeile pe care le-am iubit, copiii care au crescut în numele ei, fiecare în imperiul său de uitare, cu moartea şi viaţa de care am învăţat să nu mă mai tem. Era graţioasă şi tristă, încât femeia care dormea lângă mine părea moartă de-a binelea, abia îmbujorată ca o icoană din Bizanţ ; Ea se scria de la sine, pentru că aşteptase la rând impresionată de mormintele semne, pe care nu le-am citit; Orbitor s-a rupt din memorie şi a trecut râul de leşie al vieţii, pe malul căruia aşteptai să te-ajungă vâslaşul… Aici s-a trezit din somnul de o viaţă, peste moarte trecând elefantul cel alb, care acum păşeşte gingaş peste câmpia de micşunele a fără întoarcerii. Doamne, eram de mână cu o literă, mai strâmbă decât o semilună, care-mi trecea peste glezne, duios ca o mireasă la altar, Doamne, eram posedat de uimire sub cerul amar !!!

Credinţa era mai mare decât urechile acului; în definitiv şi biata cămilă, pe care am văzut-o la Jaipur, mergea greoi în spatele unui om negricios, ca şi când n-ar fi vrut să intre în oraş; Rumega numai leneşă, ca un semn de întrebare, căzut de pe rândul de sunete, care nu se legau nicidecum în cuvinte, altfel decât împinse de la spate. Îmi spuneam, ca un lăudăros ce mă aflam urcând muntele, că aş putea să-l dau la o parte, să poată duce cămila spre câmpiile împodobite de rapiţă, un loc de verdeaţă din care s-au dus suferinţa şi patima. Dar credinţa mea trebuie să treacă prin şanţul potecii, ca o cămilă rupându-şi copitele. Acestea sunt urechile acului de care mă tem! Trag de căpăstru o iluzie lăudată de Domnul. Fii bucuroasă mamă, prin Grădinile Raiului să duci în braţe suferinţa ca pe un trofeu la biserică, să te rogi pentru lacrima ei.

Trăgeau muştele la mine, Doamne, de parcă nu murisem de o zi, ci mai, într-o toamnă când apunea floarea şi mă îndrăgostii; Genunchii ei erau fragezi ca nişte obraji de copii şi nici-un adevăr nu-i putea despărţi. Iar ţiganii stăteau cu nasul în pulbere şi-ţi cântau numele, dar şi acolo era străin şi nu mirosea a smirnă. Nu mai aveam nici umbră, numai o floare roşie mă însoţea, era în spatele meu ca o halebardă, care mă despărţea de lumină şi de iubirea ce nu mai venea. Doamne, ce mare păcat am săvârşit de nu mai am plăcere nici la privit şi nici gust pe măsura poftei ce am poftit? Întoarce-mă, prin pădurea de salcâmi, la izbânda sumară a celui învins în credinţa lui şi în limba în care visară mucenici şi arhangheli; Doamne, am stat cu Tagore pe un munte de sare! Primeşte-mă, împreună cu el, la o cină de taină!

Prin sângele meu, un luntraş duce numele pe care l-am purtat în viaţa de zi cu zi, ca pe un trofeu smuls de pe zidul cetăţii sau de pe scutul unui zeu, că nu mai ştiu cum am să pot veni la adunare, când vor suna îngerii tăi din goarnă şi nici în ce oraş şi în ce ţară aş putea locui; Nu-ţi fă, Doamne, iluzii, nu-ţi cer îndurare pentru suferinţa cărnii care mă otrăvi; În spatele meu vin, prin noptatici coclauri, chipuri de mult străvezii, care se roagă, pe răbojul vremii, nimeni să nu le poată scrie! Înainte de mine, la tine veni mama, care ţi se roagă în genunchi ca numele să-l pot înmulţi, să poată s-aleagă, Măria Ta, pe cel pe care-ai să-l poţi iubi!

O iarbă măruntă creşte la mine în cimitir: peste tata, peste fraţii mei, peste bunici şi acum peste mama! Miroase a cimbrişor şi seamănă cu cea care creşte în curte la Nehru, în grădina ultimului vicerege britanic, cel care a plecat, Rabindranath, de la voi de acasă, după ce şi-a strâns zilele, rufele de bumbac şi a lăsat să hălăduiască aiurea păunii. Mierlele s-au retras la răcoarea tufişurilor galbene şi a celor roz, de oleandru. O veveriţă, puţin mai mare decât un şobolan, se caţără în copacii înfloriţi să strângă mierea parfumată a florilor, iar cuvintele, scrise în engleză pe obeliscul de piatră, par să nu mai aibă nici un înţeles câtă vreme, alături, pe pajişte, urmaşii primei Adunări Constituante joacă golf şi transpiră pe caii mascaţi ai fostului imperiu. Mi-e atât de greu să-ţi spun toate astea, încât mă aşez obosit pe tăpşan, printre musculiţe şi viespi şi aştept seara să se prăbuşească solemn peste casa lui Nehru, un tânăr bărbat, care şi-a băut ceaiul la Londra, printre perciunaţii urmaşi ai regelui Henry!