Dacã bunica mea, care a murit înainte de a fi împlinit suta de ani, dintre care ºaptezeci petrecuþi în singurãtate, ar mai trãi ºi i-aº povesti cã am fost în cãlãtorie prin þara ta, Rabindranath Tagore, m-ar privi miratã foarte ºi m-ar întreba ce Dumnezeu caut prin locurile acelea pe unde ºi-a înþãrcat dracul copiii; Cea mai lungã ºi aºteptatã cãlãtorie ar fi fost în America, adicã acolo unde se aºtepta sã te gãseascã pe tine, Doamne. Ar fi râs de mine, îþi spun, cu gura pânã la urechi, ca o semilunã ºtirbã… Înainte de Sfântul Petru mi-aducea coºul plin cu cireºe aurii ºi roºii ca sângele, sã n-o pot uita … Pe lângã mine trec camioane cu bumbac ºi þigani arãmii, iar eu mã închin cu limba în cerul gurii, sã nu rãmân pe aci. Ar trebui sã mã întorc într-o zi, dar de fricã, de spaimã, de grijã cã nu pot povesti frumuseþea geroasã de dincolo de noapte ºi zi, mai întârzi în pãdurea cu arbori uscaþi ai iubirii, de care odatã ºi o datã ai sã mã desparþi. În grãdinã, tu ºi cu mine numãrãm frunzele de trifoi care se sfãrâmã numai când le atingi: Sub lumina-ngheþatã, toate amintirile se prefac în stâncã de piatrã. Doamne, mai aveam de scris o poezie ºi m-ai chemat la întâlnirea cu tine, într-o chilie sãracã ºi fãrã pic de bucurie.

Azi noapte s-a întors Poezia. Singurã! Dormise în capul meu de ani mulþi ºi binecuvântaþi, cu bune ºi rele. A aºteptat cuminte sã treacã toate femeile pe care le-am iubit, copiii care au crescut în numele ei, fiecare în imperiul sãu de uitare, cu moartea ºi viaþa de care am învãþat sã nu mã mai tem. Era graþioasã ºi tristã, încât femeia care dormea lângã mine pãrea moartã de-a binelea, abia îmbujoratã ca o icoanã din Bizanþ ; Ea se scria de la sine, pentru cã aºteptase la rând impresionatã de mormintele semne, pe care nu le-am citit; Orbitor s-a rupt din memorie ºi a trecut râul de leºie al vieþii, pe malul cãruia aºteptai sã te-ajungã vâslaºul… Aici s-a trezit din somnul de o viaþã, peste moarte trecând elefantul cel alb, care acum pãºeºte gingaº peste câmpia de micºunele a fãrã întoarcerii. Doamne, eram de mânã cu o literã, mai strâmbã decât o semilunã, care-mi trecea peste glezne, duios ca o mireasã la altar, Doamne, eram posedat de uimire sub cerul amar !!!

Credinþa era mai mare decât urechile acului; în definitiv ºi biata cãmilã, pe care am vãzut-o la Jaipur, mergea greoi în spatele unui om negricios, ca ºi când n-ar fi vrut sã intre în oraº; Rumega numai leneºã, ca un semn de întrebare, cãzut de pe rândul de sunete, care nu se legau nicidecum în cuvinte, altfel decât împinse de la spate. Îmi spuneam, ca un lãudãros ce mã aflam urcând muntele, cã aº putea sã-l dau la o parte, sã poatã duce cãmila spre câmpiile împodobite de rapiþã, un loc de verdeaþã din care s-au dus suferinþa ºi patima. Dar credinþa mea trebuie sã treacã prin ºanþul potecii, ca o cãmilã rupându-ºi copitele. Acestea sunt urechile acului de care mã tem! Trag de cãpãstru o iluzie lãudatã de Domnul. Fii bucuroasã mamã, prin Grãdinile Raiului sã duci în braþe suferinþa ca pe un trofeu la bisericã, sã te rogi pentru lacrima ei.

Trãgeau muºtele la mine, Doamne, de parcã nu murisem de o zi, ci mai, într-o toamnã când apunea floarea ºi mã îndrãgostii; Genunchii ei erau fragezi ca niºte obraji de copii ºi nici-un adevãr nu-i putea despãrþi. Iar þiganii stãteau cu nasul în pulbere ºi-þi cântau numele, dar ºi acolo era strãin ºi nu mirosea a smirnã. Nu mai aveam nici umbrã, numai o floare roºie mã însoþea, era în spatele meu ca o halebardã, care mã despãrþea de luminã ºi de iubirea ce nu mai venea. Doamne, ce mare pãcat am sãvârºit de nu mai am plãcere nici la privit ºi nici gust pe mãsura poftei ce am poftit? Întoarce-mã, prin pãdurea de salcâmi, la izbânda sumarã a celui învins în credinþa lui ºi în limba în care visarã mucenici ºi arhangheli; Doamne, am stat cu Tagore pe un munte de sare! Primeºte-mã, împreunã cu el, la o cinã de tainã!

Prin sângele meu, un luntraº duce numele pe care l-am purtat în viaþa de zi cu zi, ca pe un trofeu smuls de pe zidul cetãþii sau de pe scutul unui zeu, cã nu mai ºtiu cum am sã pot veni la adunare, când vor suna îngerii tãi din goarnã ºi nici în ce oraº ºi în ce þarã aº putea locui; Nu-þi fã, Doamne, iluzii, nu-þi cer îndurare pentru suferinþa cãrnii care mã otrãvi; În spatele meu vin, prin noptatici coclauri, chipuri de mult strãvezii, care se roagã, pe rãbojul vremii, nimeni sã nu le poatã scrie! Înainte de mine, la tine veni mama, care þi se roagã în genunchi ca numele sã-l pot înmulþi, sã poatã s-aleagã, Mãria Ta, pe cel pe care-ai sã-l poþi iubi!

O iarbã mãruntã creºte la mine în cimitir: peste tata, peste fraþii mei, peste bunici ºi acum peste mama! Miroase a cimbriºor ºi seamãnã cu cea care creºte în curte la Nehru, în grãdina ultimului vicerege britanic, cel care a plecat, Rabindranath, de la voi de acasã, dupã ce ºi-a strâns zilele, rufele de bumbac ºi a lãsat sã hãlãduiascã aiurea pãunii. Mierlele s-au retras la rãcoarea tufiºurilor galbene ºi a celor roz, de oleandru. O veveriþã, puþin mai mare decât un ºobolan, se caþãrã în copacii înfloriþi sã strângã mierea parfumatã a florilor, iar cuvintele, scrise în englezã pe obeliscul de piatrã, par sã nu mai aibã nici un înþeles câtã vreme, alãturi, pe pajiºte, urmaºii primei Adunãri Constituante joacã golf ºi transpirã pe caii mascaþi ai fostului imperiu. Mi-e atât de greu sã-þi spun toate astea, încât mã aºez obosit pe tãpºan, printre musculiþe ºi viespi ºi aºtept seara sã se prãbuºeascã solemn peste casa lui Nehru, un tânãr bãrbat, care ºi-a bãut ceaiul la Londra, printre perciunaþii urmaºi ai regelui Henry!