Alexandru Păsat: o locuire pe graniţa Est-Vest *

 Am primit printr-un prieten, căruia îi şi dau numele aici, Gabriel Chifu, un album de artă editat de alţi prieteni – este vorba de Fundaţia „Triade” a familiei Jecza din Timişoara – cu un titlu care nu i se potriveşte deloc:  Latenţe, al sculptorului Alexandru Păsat. Între cunoscători, artistul, pomenit mai sus, este unul foarte important în direcţiile pe care merge sculptura modernă în România. Spun că este greşit titlul albumului dintr-un motiv foarte simplu: artistul nu surprinde ipostaze care ar putea să devină, ci rafinează pe câteva direcţii, forme şi idei ale realităţii, care sunt ceea ce sunt, pentru că înlăuntrul lor ideea s-a manifestat deja. Am fost şi mişcat, cel puţin de una dintre lucrările sale, în care am recunoscut Şcoala de la Cluj, în care s-a format, printre alţii, nu de mult cel plecat la cele veşnice, Peter Jecza, ai cărui urmaşi, iată, îi tipăresc acum albumul. La Muzeul de Artă din Timişoara, există o secţie care îi adăposteşte pe cei care au făcut vogă în anii ’60, ’70, cunoscuţi ca întemeietorii mişcării 1+1+1, iar, mai apoi, după ce numărul aderenţilor s-a mărit, ai grupării Sigma. O superbă lucrare a lui Peter Jecza poate fi descrisă astfel: un paralelipiped de bronz a fost pur şi simplu forţat să se dezintegreze, iar urmele rezistenţei materiei se regăsesc între cele două cuburi perfect strălucitoare!
Alexandru Păsat depune pe masa analizei critice, o serie de … Bagaje. Undeva, spune că sunt bagajele de trecere de la Est spre Vest. Aceste bagaje sunt un fel de valize ferecătuite, cum erau cele ce se aşezau în spatele diligenţelor care străbăteau Europa cândva, dar sunt desfigurate de o forţă din afară, la fel ca şi paralelipipedul lui Peter Jecza, de la Muzeul de Artă din Timişoara. Mai sunt şi alte semne, care amintesc de Şcoala de la Cluj, una deosebit de prolifică în anii despre care am vorbit mai sus, legate de un anume fel de a rezuma, folosindu-se de materie, ideea… pură. Cât priveşte valizele lui Alexandru Păsat, le-am putea interpreta sugestia artistică, pe care ne-o transmite în fel şi chip. Aş prefera una modernă, care i s-ar potrivi cel mai bine. Mă gândesc, aşadar, la cutiile negre căutate în urma accidentelor aviatice, în urma unui dezastru. Acolo, în ele, se află adevărul despre acel dezastru, greşeala omenească şi păcatul maşinii, după ceea ce conţin ele se trag concluziile. Numai în sensul acesta ar putea fi vorba de o latenţă. Intervenţia asupra acelor bagaje, cum se lasă exprimat artistul despre care vorbim, pe sugestia explicată a lucrării lui Petre Jecza, ne-ar putea duce cu gândul la ideea că ceea ce pleacă în altă parte, într-o interpretare hermeneutică simplistă, rămâne legat de secretul nedezlegat al părţii ce rămâne acasă, iar rana dintre ele va sângera mereu. Pe un alt plan, Alexandru Păsat şi-l aminteşte pe Brâncuşi, dar ia în seamă o întreagă moştenire a culturii occidentale. Când construieşte o coloană, el are în vedere tot stâlpul casei, din care decupează numai nervurile ce urcă spre înălţimi să întărească presiunea acoperişului: le eliberează, însă, de materia ce le ridică. Astfel, ne amintim şi de nervurile care susţin catedralele gotice, masive, grele, dar atât de aerian exprimate de forţa nervurilor de piatră! Celălalt motiv, al arcului sprijinit de perete, tot aici ne duce cu gândul, ca şi când aceasta ar fi fost calea prin care arhitecţii au împrumutat nervurilor de piatră forţa elastică a lemnului ce trimite săgeata. Dar, Alexandru Păsat nu se îndepărtează prea mult nici de meşteşugul artelor aşa-zis populare, surprinde  firele, care se duc în ţesătura războiului pentru pânza cămeşii de mâine.
Ne-am putea îndepărta de aceste explicaţii şi am putea să privim rece obiectele experienţei sale artistice. În acest caz, arta sa devine aproape muzicală, aştepţi sunetul purificat de înălţimile catedralelor pe care-l trimit aici tuburile de orgă. E şi aceasta un fel de sinteză a moştenirii lăsate de Est şi de Vest, într-o accepţiune cât se poate de sintetică.
Cel mai bine, însă, în exprimarea proprie-i vocaţii, cred că artistul se descurcă cu piatra: şi-o imaginează curgând de la începuturile lumii ca pe o lavă ce-şi împachetează pânza, aşa cum fac gospodinele cu aşternutul ori rufele din dulap, eliberează ceea ce acoperă îndoirea şi o lasă fastuos să exprime, iertaţi-mi repetiţia, curgerea. Astfel înţelege el să-i dea viaţă. Altădată, aproape în acelaşi fel în care am explicat mai sus, reinterpretează, ca şi Nichita Stănescu, curgerea pietrei, folosindu-se de ideea labirintului, pe care-l pune, plecând de la un pătrat iniţial, să nască pătrate la infinit. În fapt, Nichita vorbea de cub, ceea ce i s-ar fi potrivit şi lui Alexandru Păsat, acesta din urmă nu-l ciobeşte, însă, spre a-i revela perfecţiunea.  Iar noi nu putem face mai mult decât vrea să spună artistul. 
*  Alexandru Păsat, latenţe – Fundaţia Intelart Triade, 2010