Poet greu încadrabil, scăpând înregimentărilor literare, rătăcit şi el la începuturi, ca mulţi congeneri, prin retortele cenzurii şi ale politicului, Marian Drăghici, în cadrul peisajului literar autohton, face figură aparte de patriarh al poeziei, pentru că textele sale, scrise şi rescrise, degajate sau scrâşnite, trimit cu gândul la o poetică a distopiei, a colapsului fiinţial ce nu poate fi depăşit decât printr-o etică exemplară, prin intermediul căreia actul poetic este văzut ca experienţă limită şi rămăşiţă a unei stări originare ce îşi trimite undele peste aura fetidă a istoriei.

„E mult sub demnitatea unui poet/ să scrie (versuri?)“ sună un pasaj care s-ar putea constitui într-o subliminală profesiune de credinţă, într-o răfuială mocnită cu retorica şi cu formele ei anchilozante. Prima impresie pe care o lasă scrisul său este aceea de artă în răspăr, mai ales cu lirismul supus unui tratament facil, epidermic, în care dramele existenţiale nu sunt pe deplin filtrate. Astfel, Lunetistul… (reeditarea volumului de acum 21 de ani, cu o Addenda, „caii de la bicicletă sau re-capitulare“, poem dedicat regretatului Ion (Nino) Stratan) este un halucinant tratat de disperare purtat adesea pe tărâmul tânguirii ecleziastice. Acele ubi sunt sau fortuna labilis sunt reciclate autoironic la Marian Drăghici într-un „Gen nou, specie neinvetată: vax!“. De fapt, instrumentele sale, ca şarja, colajul, aluzia, inserţia metatextuală sau mixarea mai multor registre de la sobru la grotesc într-un formidabil hohot scriptural, sunt ale literaturii dintotdeauna, fie că vorbim de Aristofan sau Vergiliu, Ion Budai-Deleanu, fie de literatura de dată mai recentă, în speţă de cea a post-modernismului care joacă deocamdată rolul capătului de linie.

Drama este, în schimb, a bardului modern în ipostaza argheziană a părăsitului de har într-un areal cu iz specific, el se închipuie „un cal/ căzut/ în fântână.// Într-o/ fântână/ seacă/ din/ Balcani“, trăieşte complexul paginii albe, „(mereu pagina albă, goală)“ sună ca un refren al înfrângerii prin volumele sale, scrie la poemul „psihopomp, auster“, poem care „nu e/ poem.// E o trapă deschisă/ prin care“ poetul „intră-n pământ/ de ruşine,/ de frică“. Suflul narativ al volumului, multiplele ipostaze ale eului liric fac din Marian Drăghici un boccaccian cu vocaţia demistificării poetice.

Cu toate acestea, poezia este un joc grav în interiorul căruia se fac profeţii (bunăoară, farsa macabră a propriei morţi în 2009), priveşte circumspect la „porcul spiritual“, eul liric este capabil de dedublări în instanţa lunetistului sau a prezenţei canine, credinciosul foxterrier Carl Gustav (Jung? îţi vine să întrebi), aiurează bacovian şi eminescian, doar „organele-s ca şi sfărâmate/ poetul ca şi nebun“, priveşte Lumea, care este, de fapt, Lima, prin luneta păhăruţului zărind, în cele din urmă, un fel de theatrum poetarum, unde recunoşti nume şi chipuri de poeţi, în locuri reale şi mai ales imaginate, în definitiv, o irealitate în care sunt posibile judecăţile despre condiţia ingrată a acestuia, culminând clocotitor cu sintagma „Iova femeia lui Iov“, anunţându-se o „polemică“ cu valoare de crez poetic, aşa cum găsim în secţiunea „nimic decât poezia, peştele misti@ madama lui Iov“: „Asemenea femeii lui Iov am fost şi eu/ tânăr şi sănătos în această viaţă/ excedat de cei şapte ani biblici/ ai unei maladii incurabile,/ de tămâiatul zilnic la patul/ unei agonii ce aduse cu timpul/ pierderea chipului şi asemănării/ cu un Dumnezeu ce nu ne-a vorbit defel/ din mijlocul furtunii, ci ne-a lăsat goi-goluţi ca pe puii de vrabie/năpădiţi de furnici/ sub un copac secular,/ pradă consternării şi morţii“.

Este vorba, în cazul său, despre un clivaj valorificat liric între poemul perfect, care i s-ar fi arătat în vis, şi neputinţa unui discurs reciclat post-modern, menit a-l surprinde şi a-i face simţită sacralitatea. Mazilescianul, „ce meserie grea. ce ruină, doamne“, este în sine o mărturie a efortului de a surprinde poemul mult visat sau de a-i fotografia măcar umbra. Ironic exprimată, dar adânc înfiripată în conştiinţa poetului, munca aceasta cu mundanele şi prozodia seamănă cu practica suspectă a împletirii cosiţelor doamnei Iov: „Deci nu o carte de poezii,/ ci poezia, proza, fila de jurnal, plebeul/ articol de ziar, parafraza, citatul,/ apoftegma, cântecelul,/ în acelaşi discurs-hologramă/ schiţate suprapuse înşirate şi/ deşirate concentric la punctul fix/ al lumii rotitoare:// autorul“. Ca să nu mai spunem de apodictica moştenire cu valoare de sfat: „Căutaţi musai intimitatea unui arbore/ bătrân-bătrân./ Vizitaţi-l în tăcere dar cu vizibilă,/ oricât de discretă, bucurie./ Luaţi masa împreună,/ fotografiaţi-l când şi când./ Copiii voştri la timpul lor să procedeze la fel./ Copiii copiilor voştri aşijderea./ Astfel veţi supravieţui guvernelor/ sărăciei şi pierderii celor dragi“.

Marian Drăghici apelează la înţeleapta practică a deconstrucţiei prismatice prin care poezia e desfăcută în elementele ei esenţiale.