Am scris prima oară despre poetul Marian Dopcea în 2003, pe când frecventam cenaclul Euridice tutelat de Marin Mincu, unde, în climatul unei perpetue întreceri între generaţii, părea să se afirme, unanim, ideea că poezia trebuie căutată doar înainte, fără zăbavă, ca pe un loc necunoscut (o oază poate, în plin miraj?) pe o şosea ce fuge înnebunită înspre zări necunoscute. Cu cât mai mare viteza, cu atât mai certă inovaţia, uimirea, realizarea poetică. Poezia, un experiment? Dar ce se întâmpla oare după ce şi acesta înţepenea, devenit trecut? Criticul nu s-a pronunţat niciodată în această privinţă şi m-am întrebat mereu ce ar fi zis el despre poezia atemporală, hrănită din cultură, dar mai ales, în substanţa sa, dintr-o dezgustare treptată, dar funciară, faţă de lume, a unui autor ce scrie parcă în nota lui Omar Khayam, pentru care lumea alunecă nepăsător, chiar cu o nemaipomenită lentoare, fără să se sinchisească de planurile omeneşti? Nu am apucat să discut cu el despre asta. La urma urmei însă, staza, zăbovirea extatică în experienţă, în metaforă nu este cu nimic mai prejos decât graba de a experimenta. Asta am vrut să spun în rândurile pe care le scriam atunci, opinând că, în lipsa unei definiţii convingătoare a poeticului, avem libertatea să ne întrebăm ce anume conferă drept la existenţă şi, în consecinţă, valoare unui poem. Să fie esenţială ambiţia novatoare, arma unui discurs şocant, schema aproape tehnică în care s-a instalat acesta sau, deopotrivă, locuirea confortabilă (nu comodă) într-o formulă considerată de autor ca fiind organică şi suplă, de o supleţe cât se poate de concretă, comparabilă cu cea, de pildă, a unei mănuşi?
Gândurile mele de atunci, reluate acum, nu vor să constituie decât o pledoarie pentru judecarea fără parti-pris a poeziei în general. Credeam (şi continui să cred) cu toată tăria în dreptul fiecărui creator de a fi judecat dintr-o perspectivă mai largă decât cea a tipului de rostire la modă, de a fi analizat din mai multe unghiuri de vedere, dar niciodată în chip into-lerant sau aprioric, şi de a se bucura, uneori, chiar de o situare a criticului în însuşi locul genezei/intenţionalităţii poemului, fără ca acest privilegiu să reprezinte, prematur, un gir valoric. Ci doar o poartă, un acces, aprinderea unei lumini spre o lectură mai calmă, nici aprobatoare din start, nici demobilizante.
Neîndoielnic, scriam, Marian Dopcea (în volumul său Decrepitudine, Ed. Mesagerul, 1999) n-o să schimbe lumea (literarităţii) cu lirismul său de factură tradiţionalistă. Dar de ce i-am cere-o? Pregnantă este dezinvoltura de a-şi fi găsit un stil-spaţiu perfect potrivit lui, unde locuieşte cu naturaleţea cu care îşi umple sobolul rafturile cu provizii pentru iarnă, fără a fi găsit păcătos pentru asta. În fond, metafora bârlogului subpământean, pe care am folosit-o, este recurentă, sub o formă sau alta, în volum, iar posibila analogie trimite la omul din subterană al lui Dostoievski, deşi tonul fatumic are ceva şi din atmosfera de mister definitiv a rubayatelor lui Omar Khayam sau a stanţelor baudelairiene. Existenţa i se dezvăluie poetului în latura sa neagră, sordidă, dar luciditatea cu care acesta se priveşte, asumându-şi erorile, una intens analitică, în pofida unor clişee romantice, se datorează unei culturi poetice ample, care îmbrăţişează o întinsă arie literară, inclusiv o zonă, bine asimilată, a unui postmodernism autentic: Cu metafizice tertipuri, cu lături/ De la ospăţul îngerilor noi/ Hrănim turbatele nădejdi, apoi/ Cerşim, cu disperare, muşcături. Asemeni, bre, smintite-apucături/ Ne ţin în viaţă, ne dau forţe noi./ Ne-om apăra, în ziua de apoi,/ Cu metafizice tertipuri, cu lături
(Soteriologică). Există în aceste poeme rimă, ritm riguros, plăcerea formei fixe, dar şi vers alb (precum în frumosul poem În dulap, de exemplu). Suferinţa, destrămarea, îndepărtarea de divin, declinul biologic, regretele, ipocrizia (a se vedea tăiosul poem Paralitica) sunt temele predilecte ale lui Marian Dopcea, deloc tonice în sens obişnuit, dar apte să sfâşie vălul iluziei şi să apropie de adevăr. Versurile sunt bine cizelate, lipsite de balast, vădind un meşteşug impecabil şi simţirea delicată a unui estet învins de viaţă, plin de răni existenţiale, dar de o calofilie curajoasă, epurată de zgura contingenţei.
Volumul său următor, din 2002, Căile Domnului (Ed. Ex Ponto), conturează încă mai clar o conştiinţă poetică torturată de vremelnicie, ca şi de opresiunea sorţii, de capcanele unui destin greşit ales, în care a căzut, iluzionându-se: De mult nu mai ştiu ce-i aievea şi ce-i/ Doar nălucire buimacă. De mult/ Port o tichie cu clopoţei/ Al căror sunet vrăjit îl ascult.// Glumele-mi veselul râs îl stârnesc,/ Tumbele hohotul mare./ Ci niciodată pe chipul regesc/ Bucurie nu văd sau mirare.// În vasta sală doar eu şi el/ Ştim cum că lumea nu este/ Decât un sunet de clopoţel,/ Vrăjită, monstruoasă poveste (Bufon). Poetul devine un martor al propriei sale erori, pradă bucuriei alternând cu durerea, încătuşat în jocul preaomenesc al contrariilor. El îşi asumă însă cu un anume curaj condiţia unei asceze negre: Oricum, confortul nu l-am căutat niciodată (Amăgire). Poezia devine astfel o practică spirituală, un legământ trădat în mare parte, după cum recunoaşte poetul, dar nu în întregime, îndestul respectat ca să poată servi drept călăuză pe cale: Exorcizez, în felu-mi chisnovat,/ Răul ce-mi macină, perfid, fiinţa (Inscripţie pe o carte)
Ipostaza bufonului sardonic, ce monitorizează o lume ireală, aflată între vis şi trezie (tipic motiv oriental), resuscitată ca, prin magie, un scurt fenomen psihic iute decăzut în neant, este impresionant creionată, chiar dacă originea ei este una de o vechime (culturală) apreciabilă. De ce s-ar ruşina poetul pentru utilizarea unei imagini clasice, pe care o retrăieşte la cote înalte, integrând-o experienţei sale indubitabile? Deşi (sau poate tocmai fiindcă) alergăm după senzaţii noi, adevărul este de neaflat în acest plan, căci curgerea vieţii, ne-o repetă poetul, este neutră (a se citi: inexpresivă) prin ea însăşi, deci de o cruntă, infinită monotonie: Zeama ne-o hăpăim, ne-mperechem;/ se cheamă timpului că-i dăm un sens,/ Că mântuim de nefiresc blestem/ Pustiul sterp din juru-ne, imens.// Nădejdi prea multe, altfel, nu avem,/ Se-apropie-ntuneric tot mai dens
/ Cu firul nostru creşte-al vieţii ghem:/ Se cheamă timpului că-i dăm un sens (Ghemul). În van încercăm cu toţii să citim în cartea destinului, căci nu acolo se află împlinirea ori certitudinea. Imaginile oferite de experienţă sunt caleidoscopice, în continuă schimbare şi metamorfoză: Citim, din veac, un singur text, cu toţii,/ Tot alte înţelesuri căutându-i,/ Fără sfârşit, dezvăluie, la rându-i,/ Tot alte ipostaze ale sorţii (Signum rerum). Se va lăsa captat sensul vieţii? Nu e deloc sigur: Cumplite-s îndoielile, năucitoare/ certitudinile, fraţii mei, scumpii mei,/ poate că dincolo nu ne aşteaptă nimic,/ vai, de aici vom fi alungaţi fără milă (De aici). Tabloul vieţii contemporane este realizat în tuşe de un crunt mizantropism, însă nu fără o mare doză de adevăr: Vânt puturos, de ev mediu valah;/ Rânjetul sardonic al lui vodă/ Ţepeş stăruind în aerul infestat/ Multă vreme după ce voievodul a dispărut / precum surâsul pisicii/ Din ţara minunilor (Ţara minunilor).
Sunetul tăios al unei perpetue operaţii făcute pe viu este admirabil exprimat, în peisajul fără speranţă al unei condiţii umane mizantropic trăite în jur par a exista numeroşi duşmani, făpturi subpământene îşi pregătesc asediul din umbră, revendicându-şi sufletele căzute: Se tânguie în bolgiile-amintirii/ Aşa de mulţi că mă-ngrozesc eu însumi;/ Ci chipurile deformate nu le/ Pot recunoaşte.// Prieteni şi vrăjmaşi îndeolaltă/ Izbiţi încoace şi încolo plângu-şi/ Căznita soartă în continuu vaier/ nedesluşit.// Pedeapsa ce le-am scris-o nu mai ştiu / Dacă-am greşit, a îndrepta nu pot./ M-alătur plânsului c-un rictus, faţa/ Schimonosindu-mi (Mă alătur). Par a lipsi compasiunea umană, simpatia, iubirea adevărată, dar această realitate este acceptată de eul poetic drept o stare de fapt, o tehnică de dezvrăjire, de unde realismul extrem al versurilor: Nu preţuim mai nimănuia rostul./ Ni-i rană, trupul. Timpu-n rană cui.// Nimica nu-i mai cerem cerului./ Nimic nu oferim, căci stins e fostul/ Zilelor cânt, şi nu le mai ştim costul:/ Nu mai au preţ în ochii nimănui (Nimic nu oferim). Autoscopia nemiloasă a ororii psihice, cu accente inimaginabil de dure, mergând până la preamărirea unui terorist precum Arkan, poreclit Tigrul, face parte din ritualul poetic al unei sincerităţi penibile, dar necesar a fi mărturisite, fiindcă: Numai un orb poate citi în/ adâncurile firii umane până la capăt,/ numai cine trăit-a implicat în oroare până la capăt/ poate primi, în sfârşit, împăcarea cu sine, cu zeii (Sofocle).
Eroul liric nu e numai un bufon, ci şi un copil mare, împietrit într-o perpetuă uimire, un copil pervers, desigur, dar încă nu cu totul lipsit de inocenţă, măcar prin recunoaşterea imensului mister al vieţii, ceea ce reprezintă, în fond, o reală formă de smerenie: La ani cincizeci eu încă tot mă joc;/ Numai de-atâta m-am învrednicit./ Lumea s-o schimb nu vreau şi nici nu pot,/ în faţa faptei sufletu-i smerit.// Copil mereu îngân, uitând de mine,/ Pe cel ce-n ceruri joacă-se la rându-i;/ Toate din jur, de strălucire pline,/ Le deformez ori altfel le orândui.// Şi-abia când nu mai recunosc nimica/ Şi simt, în toate, numai vrăjmăşie,/ Jocu-mi opresc şi mă cuprinde frica/ Şi doar acestea mâna le mai scrie:// În cer, înspăimântat, jeleşte-un plod/ Tot ce-a stricat în jocul lui nerod (Inocente). Jocul său invers, scălâmb (cu un expresiv cuvânt folosit de poet), deformator, este o ipostază deliberat asumată: Mi-asum un timp arhaic. Faun beat/ (Mitologică).
Conştiinţa efemerităţii este trăită la cotele ei de maximă intensitate, mai ales în spaţiul de elecţie al acestui tip de experienţă, care este Estul: Om între două înmormântări,/ Socotind bănuţ de bănuţ;/ Venitu-i, bre, foarte micuţ / Nu-i timp de bocet au de cântări.// Estul deschide sumbrele-i zări:/ Ortu-l vom da în curând şi cu iuţi/ gesturi în gropi astruca-ne-or, tăcuţi,/ Urmaşii, între alte înmormântări (Estul). De altfel, fenomenalitatea lumii constituie, prin ea însăşi, un avertisment nedomolit, ce îndeamnă la vigilenţă: explodează păstaia/ ţipătul stârcului/ despică liniştea// avertismentul/ e limpede / nu te lăsa înşelat/ de strălucirea/ amiezii! (Avertismentul).
Peste tot, o puritate originară, aflată în strânsă legătură cu vocaţia poetică, atrage atenţia spre răstălmăcirea rosturilor adevărate. Protagonistul liric se perpeleşte noaptea în somn de urâciunea vieţii trăite, ştie că este ridicol când cade pradă senzorialităţii, visează un topos curat, doar aparent dispărut, căci urâtul recheamă frumuseţea latentă, ascunsă: gata cu insulele pustii cu papagalii/ şi cinstiţii sălbatici (în Atlantic/ şi-n tot Pacificul nici urmă de-aşa ceva)// numai oraşe prospere numai oraşe prospere// supravieţuieşte păstrează-ţi umanitatea de poţi/ printre semenii demonizaţi printre atrocităţile/ din faţa cărora puterile imaginarului/ se retrag ruşinate// vai sărman robinson vai sărman robinson (Robinson).
Forţa poetului constă tocmai a fi capabil să mai viseze, iar victoria sa aparţine mai degrabă virtualului, tainiţelor sufleteşti, decât împlinirilor tangibile: Tovarăş mi-e, de când mă ştiu, eşecul;/ Din ce-am visat doar praful s-a ales./ Însă nimic n-am învăţat, zevzecul,/ Din zi în zi mai abitir visez.// Din zi în zi mai abitir mă dărui/ Posibilului ce visând se ţese / Şi dau cu tifla spre realul cărui/ M-au hărăzit puteri neînţelese (Posibilul). Fără vocaţia poetică, viaţa ar fi exclusiv demonică: M-a îmbrâncit cândva-n absurdul joc/ (Rânjind perfid) Cel ce se-ascunde-n noapte (Spre casă).
Şi nu e tocmai acesta destinul unui poet autentic? Luciditatea cu care îşi acceptă neştiinţa, insatisfacţia, neputinţa şi de a avea curajul acestei recunoaşteri, oare nu reprezintă acestea tocmai o formă de tărie sufletească? Toate aceste revelaţii atroce sunt turnate în tipare bine disciplinate, tocmai pentru a reprezenta reversul plin de rigoare al unei vieţi confuze şi a triumfa astfel asupra Nimicului atotstăpânitor. În plus, limba poetului Marian Dopcea este una bogată şi plină de arome, fără a se ruşina de alura ei atemporal românească, fără a se încerca într-o modernitate ostentativă, ceea ce îi conferă o savoare deosebită.
În finalul acestui comentariu, revenind la întrebările de la început, considerăm că, fără a contesta câtuşi de puţin evoluţia scriiturii literare, este necesar un echilibru între tendinţele centripetă şi centrifugă ale atitudinii poetice, astfel încât momentul voinţei novatoare să fie unul irumpt organic, iar nu premeditat, nici reductibil, la rece, la rama unui discurs repetabil. Lirismul remarcabil al lui Marian Dopcea este, pentru cunoscători, dovada vie a faptului că literatura adevărată este mai mult decât o simplă tehnologie a discursului insolit: trăire autentică, pură ontologie consemnată în cuvânt, ea ştie să-şi revendice, pe lângă un revoluţionarism intelectual, şi postura nobilă a tihnei contemplative, a zăbavei extatice, a taifasului oriental, fără de care ar fi un simplu delict de grandomanie, pe un inexistent traseu al Formulei 1 în poezie.