– În cel mai nou volum de eseuri pe care l-aţi publicat – Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane (Polirom, 2021) – vorbiţi încă de la început despre „cultura internetului”, care funcţionează conform principiului „Citeşti şi aderi! Sau citeşti şi combaţi!” – fireşte, fără nuanţe sau cercetări empirice. De ce s-a ajuns la acest fenomen?

– Poate pentru că lumea internetului se bazează pe nesfârşite combinaţii binare, de 0 şi 1? Nu putem stabili o relaţie cauzală directă. Oricum, internetul a făcut mai toate meseriile inutile. El este mai mult decât o „noosferă” digitală. E un facilitator interuman care înghite orice conţinut (într-o cunoaştere fără graniţe fizice) şi confiscă aproape toată comunicarea dintre oameni, societăţi, state, instituţii sau organizaţii. A modificat din temelie funcţia mijlocirii, de care se ocupau poeţii, preoţii, diplomaţii, savanţii, cercetătorii în ştiinţe fundamentale, negustorii, comis voiajorii şi alte sute de mii de „intermediari” odinioară indispensabili. E o anti-lume, dar şi o lume care înghite totul, asemenea materiei întunecate din care e compus, cu precădere, universul observabil. Ne promite totul şi ne ia totul, dematerializând realul şi contactul uman, printr-un proces care e deopotrivă bio-tehnologic şi politic. Evident că fenomenul „bipolarităţii” rămâne esenţial pentru sfera politicii (aşa funcţiona, exemplar, până nu demult, democraţia americană). Odată cu era internetului, partizanatul nu mai are limite decât în partizanatul de semn opus. E un marcaj tribal care se tot accentuează, pe orizontala reticulară a lumii virtuale, unde nu mai e nevoie nici de alternanţă, nici de nuanţă. Opusele coexistă, se potenţează reciproc, urmând laolaltă o spirală fără capăt.

– Producem la fiecare doi ani mai mult „conţinut” decât întreaga memorie „scrisă” a umanităţii clasice. În prezenţa acestei inflaţii copleşitoare de text şi imagine, raţiunea devine irelevantă. Ea – ca instanţă operativă şi concept regulator – era obişnuită să discearnă la o scară infinit mai modestă. În faţa avalanşei, nu mai raţionezi. Te reduci la emoţii primare. Din acest unghi, viaţa noastră digitală e umorală, adică paralelă cu virtuţile tradiţionale ale discernământului logic. Excesul informaţional interzice reculul critic, starea de cumpănire, răgazul şi (cu atât mai mult) contemplaţia. Suntem sensibili numai la stimuli emoţionali puternici, chit că puterea lor e stilizată, „iconică”, lipsită de palpitaţia situaţiei concrete, dar ornată cu cea a dihotomiei elementare: plăcut, neplăcut. Nici nu mai putem vorbi despre o derivă (care presupune încă orbita). E o mutaţie regresivă, cu impact antropologic.

– Progresismul nu e doar mitul iluminist al progresului liniar-continuu, întrucât am trecut deja prin nihilism, deconstrucţie şi demitizare. El exprimă inerţia gândirii utopice, într-o situaţie epistemică închisă, căci privată de transcendenţă. Eshatologia creştină dădea istoriei un vector menit să amortizeze şocul oricărei traume colective. Abolirea ei a dus la o umanitate (occidentală) complet şi fără rest mundană, în care variantele de joc sunt puţine. Faţă de bogăţia potenţial infinită a conceptului de „împărăţie divină”, noi avem acum doar perspectiva supraomului post-uman, obţinut prin inginerie genetică şi inteligenţă artificială. Chiar dacă progresismul contemporan îşi propune ţinte maximale (distrugerea memoriei culturale sau justiţia socială absolută), el e mai mult decât o ideologie. Ne apare ca o cursă disperată pentru interzicerea umanului.

– Dacă nu (prea) mai aşteptăm Judecata de Apoi, instituim judecata permanentă, un soi de industrie penală, în care diferenţa e sancţionată ca delict. Nu ni se pretinde un simplu act de supunere: ni se solicită autovalidarea prin omogenizare. Nu poţi să „scapi” de o umanitate diversă, plurală, stratificată. Pentru a „depăşi” omul – prezentat ca duşman al planetei şi sursă continuă de crimă – ai nevoie de o masă compactă, de o reducţie implacabilă. Mă grăbesc să spun că alchimia anihilării nu e o „conspiraţie” pilotată dintr-un centru ocult, ci suma etică a evoluţiei filosofiei occidentale.

– Dacă suntem oneşti, trebuie să deplângem mai curând un conformism al non-conformismului. E urmarea separării radicale dintre drepturi şi responsabilităţi, specifică modernităţii târzii. Dacă toată lumea se revoltă, toată lumea e de fapt docilă: în spatele vacarmului produs prin auto-victimizare nu apare decât figura unei societăţi fără drepturi (deci a stării de anomie). Nu poţi revendica tot mai multe drepturi, în vreme ce te plângi că toate drepturile îţi sunt încălcate.

– E succesul luciferismului. Pură mândrie: vanitatea de a te crede cel mai deştept dintre toate generaţiile umane, de a pretinde că poţi opera transformarea ideală. E libido dominandi, în cea mai odioasă tradiţie totalitară (bolşevică sau nazistă). La noi, margine geopolitică, societate conservatoare, profund anti-modernă, obiectiv decalată şi obişnuită cu forma fără fond, în numele „sincronizării” rapide cu „lumea” occidentală, fenomenul e diluat, retoric şi destul de anemic, dacă nu chiar caraghios, prin notele sale provinciale. Există încă în societatea românească un depozit de cumsecădenie, de bonomie şi „chef” în care e greu să depistezi cuprinsul demonic. Am preluat din spaţiul rus toate defectele – patosul imitaţiei, radicalismul, formalismul, dar – din fericire pentru noi – nu şi abisalitatea tenebroasă, jubilatoriu-distructivă. Ajuns în acest teritoriu tampon – între nesfârşita stepă rusă şi tranzacţionismul balcanic –, nihilismul devine un soi de bâzdâc carnavalesc.

– Corectitudinea politică are baze morale solide: îşi propune să netezească diferenţele intrinsec „discriminatorii”. Reversul aplicării sale e însă ca un pachet de dinamită: discriminarea pozitivă a minorităţilor (multiplicate artificial) duce la invalidarea majorităţilor, care sunt esenţiale pentru funcţionarea democratică. Prin exces dogmatic, treci de la justiţia socială reparatorie la poliţia gândirii şi culpabilizarea normalităţii, care primeşte nu doar ghilimele relativizante, ci şi marca nelegitimităţii. Marxismul a dominat elita intelectuală a veacului 20, din Rusia şi China comunistă, până în Franţa, Germania, Italia şi SUA. S-a declinat în toate variantele (combinându-se cu psihanaliza, teoria critică, structuralismul), dar şi sub toate ismele (de la maoism şi troţkism până la stalinisim, castrism şi euro-comunism). Deşi bilanţul statistic e infernal (o sută de milioane de victime), mirajul său intelectual – bazat pe „rezolvarea” dialectică a oricăror contradicţii sociale – continuă să opereze, pentru că obsesia de a construi în viitor împărăţia eshatologică e inevitabilă, după „moartea lui Dumnezeu”. Corectitudinea politică e noul praxis revoluţionar adaptat secolului 21: un praxis hedonist şi narcisic, dar nu mai puţin violent.

– Capitalismul a produs globalizarea, a generat monopoluri mai puternice decât statele-naţionale, favorizând eliminarea sărăciei extreme deodată cu apariţia bogăţiei extreme. Cu cât oamenii se eliberează de stresul supravieţuirii-la-limită, adică de condiţia „naturală”, rezumată de Hobbes, cu atât înfloreşte în ei resentimentul: au în sfârşit mai mult timp să compare, deci să invidieze. Piaţa liberă – şi lărgirea libertăţilor democratice – nu inspiră decenţă, ci furie. Odată ieşiţi din servitute şi indigenţă, oamenii vor mai mult, mai repede, pe orice cale. Ca şi stânga-caviar, din California sau de pe Sena, adepţii corectitudinii politice sunt oameni care pretind exproprierea (sau măcar suprataxarea) miliardarilor, tocmai pentru că s-au deprins cu viaţa bună. Exact cum burghezia Vechiului Regim a decapitat aristocraţia doar pentru a-i lua locul, „revoluţionarii” cu smartphone şi sediu la Starbucks sunt gata să radă tot, dacă pot ulterior să investească în cripto-monede şi să practice „minimalismul” pe o insulă din Caraibe...

– Nu doar. Cele două sunt mereu în tensiune, se confruntă şi se limitează reciproc. E nevoie de ambele, într-un echilibru care se dovedeşte tot mai dificil. Libertatea fără limite duce la anarhie şi disoluţie socială, tot aşa cum egalitatea impusă aduce dictatura gândirii unice, nivelarea în abjecţie şi spaima de a fi diferit. Ideal ar fi să practicăm libertatea în chip responsabil, adică într-un registru solidar şi compasional, aşa cum s-ar cuveni să protejăm egalitatea prin ridicarea mediei, nu prin dictat ideologic.

– Din punctul meu de vedere, raţiunea nu e o abstracţie şi nici o funcţie autonomă a creierului sănătos, cât un element din antropologia creştină, care priveşte persoana umană ca imago Dei. Suntem raţionali pentru că Dumnezeu e raţiunea supremă, sau – cu termenul pe care Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan îl preia din recuzita filosofiei eline – Logosul însuşi. Cel care este sensul oricărui sens. Viaţa religioasă autentică nu e raţională, ci supra-raţională, în sensul că se raportează la raţiunea divină, ca model al celei umane. Dacă nu mai este teonomică, raţiunea umană devine servitoare în casa îngerilor căzuţi.

– Din destule pricini. Mai întâi, pentru că ducem în cârcă „mileniul obscur” dintre retragerea aureliană şi întemeierea statelor târziu-medievale româneşti, unde elementul central e bizantino-slav. Apoi pentru că, după comunism (ba chiar şi mai înainte, căci Partidul Conservator dispare după Primul Război Mondial) nu mai avem o bază socio-economică pentru un partid de această factură. E de pomenit aici şi faptul că elitele noastre au funcţionat mereu schizofrenic: noi am inventat (sau am preluat şi asta de la intelighenţia rusă?) pro-modernitatea anti-modernă... Nu mai avem demult „boieri” şi o aristocraţie pământeană sau de import, dar am rămas subliminal şocaţi de cadenţa şi exigenţele gândirii moderne. Evident, nu ne mai temem, eminescian, de maleficiile „drumului de fier”, dar, în adâncime, rămânem ostili cadrelor mentale ale modernităţii şi aderăm cu atât mai puţin la cele post-moderne. Pe acest fond, pledoaria pentru un occidentalism pro-occidental e necesară, căci ne permite să ieşim din forma fără fond şi să suplinim, printr-un anume idealism etic, carenţele aşezării noastre europene. Admit că e un ethos oarecum artificial, însă ce avem mai bun de propus, după dictatura proletariatului, anti-elitismul maladiv al comunismului şi contraselecţia din post-comunism, practicată pentru a stimula mobilitatea socială verticală? Nu vi se pare că unui neam căruia îi lipseşte „domnia” (în sensul clasicului „om onest”, sau al gentleman-ului) îi va lipsi în final şi suveranitatea? Fireşte, şi de „doamne” avem la fel de mare nevoie!

– Dacă vrem să fim „ca afară”, trebuie să pricepem că – dincolo de metamorfozele sale – civilizaţia occidentală nu s-a dezis de auroralul ei moment socratic. Magistrul lui Platon apare şi în frescele exterioare ale mânăstirilor moldovene, în galeria profeţilor şi a sibilelor... Europa se afirmă, în acest sens, ca un perpetuu Banchet, în căutarea Republicii ideale. De altfel, genul „symposionic” a fost practicat şi în era patristică a Bisericii. Iar ecclesia înseamnă adunare, comunitate, comuniune, dialog agapic, părtăşie. Dialogul e o artă a ascultării, o şcoală a curtoaziei atente şi a răspunsului temeinic, dar scutit de aroganţă şi de pretenţia infailibilităţii. Dacă dialogul dispare, umanitatea e doar struggle for life, adică teribil darwinism social.

– Cum altfel decât prin exemplul propriu? Şi făcând asta chiar dacă moderaţia „nu vinde”, sau e confundată cu moliciunea neangajată, „şovăielnică” (pentru a cita un termen din vocabularul ideologic comunist). Moderaţia atestă gândirea din spatele ei, calmul – ca atribut al cumpănirii – şi bunul simţ apărat prin auto-limitare. E uşor să-ţi ieşi din pepeni, să urli, să urmezi turma, să te ascunzi în tropotul ei. Mult mai greu e să rămâi nu atât „la toate rece”, cât decent, ponderat, lăsând loc unui mic scepticism ironic. Orice spirit care cultivă moderaţia greşeşte mai rar şi onorează ideea de civilitate, căreia îi cam ducem dorul.

– De ce ne lipseşte exerciţiul admiraţiei? Ne renegăm modelele din prea multă vanitate, autosuficienţă? Care este explicaţia?

– Aş spune că e reflexul unui Zeitgeist bazat mai mult pe egalitarism, decât pe respectul libertăţii. E şi o superficială înşelare de sine. În definitiv, admiraţia nu e doar asimetrică, ci şi ascensională. Admiri pentru că priveşti în sus. E desigur banal, dar spuneţi-mi ce ne defineşte mai clar decât „obiectele” admiraţiei de care suntem în stare? A nu admira nimic înseamnă a nu mai avea unde să cobori. Individul incapabil de admiraţie nu are modele şi nici ambiţii, ci doar bucuria josniciei unanime. Nu poţi admira ceva cu totul accesibil. Prin urmare, exerciţiul admiraţiei devine o şcoală a misterului, o formă de auto-depăşire, din care lipseşte, din fericire, veleitatea, adică pretenţia nejustificată. Cu cât mai sus e plasat, axiologic, modelul pe care-l urmăm, cu atât avem mai mult temei de auto-stimă, precum şi detenta unui urcuş la rândul său admirabil.

– Lenea, fără să parodiez (oricât de respectuos) paradoxurile unui Alexandru Paleologu, e şi o virtute. A-ţi reduce viaţa la „munci şi zile” e posac şi respingător. Aristotel socotea munca profund nefirească. Blestemul adamic, din cartea Genezei, vizează tocmai câştigarea în sudoarea frunţii a oricărui nou răsărit. Avem însă nevoie şi de tihnă, de vorbărie, de convivialitatea aparent „sterilă”, prin care ne reîncărcăm bateriile uzate de „etica protestantă” a muncii în capitalism. Şi, slavă Domnului, ştim să zăbovim! Când vorbesc de lenea comunitară, mă refer la apatia civică, la egoismul mărunt, la o anumită frică moştenită din comunism şi răzbunată (aproape exclusiv) prin „vitejii la tastatură”. Câţi dintre paraleii de Facebook acţionează la fel de temerar la „locul de muncă” sau în largul societăţii reale? Cuprind aici şi o anumită delăsare faţă de binele comun: orice nu mă priveşte direct şi personal nu pare să conteze. Totuşi, măcar prin moda civică a petiţiilor online (care implică un minimum de efort) s-ar zice că ne mai dezmorţim.

– Biserica a fost concepută ca societas perfecta, ca loc al desăvârşirii personale, prin dragostea faţă de aproapele tău, smerenie (deci autolimitare voluntară) şi conlucrare pentru binele comunitar. După intrarea ei în era constantiniană, religia noastră a pătruns în malaxorul lumesc, fiind mereu pândită – şi chiar contaminată – de patologiile puterii. Cezaropapismul, Inchiziţia seculară, războaiele inter-confesionale, faza pornocratică a papalităţii medievale, violenţele de la curtea Bizanţului şi apoi a Rusiei, excesele puritanismului anglo-saxon sau deriva ortodoxistă a legionarismului interbelic, într-o Europă nazificată (deci păgână) sunt doar cele mai frapante exemple de alterare a învăţăturii evanghelice, asumate adesea taman în numele unui creştinism „mai pur”.

– Ca şi în trecut, primenirea reală comportă întoarcerea creativă la spiritul Noului Testament, precum şi cultivarea critică a Tradiţiei, care nu trebuie îmbălsămată într-o adoraţie idolatră. Ce e fascinant în Noul Testament e că găsim în text doar ce e necesar şi suficient mântuirii, adică maximum într-o formă sintetică, dar şi ambiguă, care a dus la dezastrul atâtor interpretări strict literale, ca şi la compromisurile unei lecturi prea „alegorice”. E nevoie de educaţie, de catehizare, de discernământ spiritual, de umor şi flexibilitate pastorală, de simţul mărginirii noastre şi de un soi de dispreţ compasional faţă de turpitudinea „veacului acestuia”. Când cunoşti îndeaproape istoria creştinismului, accepţi că nu a existat niciodată o societate integral creştină şi că asta e voinţa lui Dumnezeu, pentru ca împlinirea Legii să nu fie contrară omului.

– Anticlericalismul s-a „fumat” în Occidentul secolului al XIX-lea. E complet demodat, dar iată-l prizat ca mare „noutate” pe Dâmboviţa... E şi ceva serios în el, nu-i doar o toană tardivă: am numit asta cripto-reforma protestantă, adică revendicarea unui grad mult sporit de autonomie individuală, care apelează tot mai greu la „intermediul” clerical. Credinţa se privatizează, capătă noi expresii socio-culturale şi psihologice, devine uşor sincretistă şi laxă. E un fenomen care, de asemenea, s-a petrecut în Occident încă din anii ‘60 ai secolului 20. Şi care ne prinde din urmă. Adevăratul risc e acela de a ne înstrăina de ceea ce ne-a făcut să fim ce suntem, chiar dacă nu ne place întotdeauna ce şi cum suntem. Trebuie să fii repetent la istoria României pentru a nu înţelege că Ortodoxia (alături de alte expresii confesionale) a fost liantul viitoarei noastre comunităţi naţionale, cu multe secole înainte de a avea un stat modern. Dacă nu e orbit de patimi ideologice şi de ură, „anticlericalismul” are şi o funcţie critică binevenită. Preoţii şi ierarhii cei mai lucizi, mai inteligenţi şi mai înduhovniciţi au toate şansele să profite de el...

– După mine, a iubi vechimea e totuna cu a te întemeia solid. A nu bate câmpii, a nu fi prizonierul flasc al unor curenţi trecători, a frecventa ce-i mai de soi în patrimoniul uman, a nu te considera buricul pământului, a pricepe că jonglăm cu un set de concepte mereu combinate altfel, dar constant necesare în actul gândirii şi al relaţionării cu lumea. Trecutul e, de fapt, faţa nevăzută, dar mereu prezentă, a oricărui viitor capabil să ne cuprindă.