| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Tiziana ColussoHorror vacui sau lucida confruntare cu continuum
Tiziana Colusso este născută la Vergato (Bologna), este autoare de romane, povestiri, poezie, texte teatrale şi eseistică. S-a licenţiat în literatură comparată la Roma şi ulterior a trăit câţiva ani la Paris, unde s-a specializat la Universitatea din Sorbona. Din 2004 este responsabilă la Relaţii externe la Sindicatul Naţional al Scriitorilor şi din 2005 unic membru italian al directivei EWC European Writers Congres (în prezent European Writers Council), cu sediul la Bruxelles. A participat la numeroase antologii de proză şi de poezie, la festivaluri literare în Italia şi în străinătate, este tradusă în Franţa, Belgia, Slovacia şi Bulgaria, redactor la e-magazine Le reti di Dedalus, colaborează cu revista Buddismo e Societŕ. A scris, pe lângă opere narative şi de eseistică, poezii adunate în cărţile: Italiano per straniati, Fabio D’Ambrosio editore, Milano, 2004, Il sanscrito del corpo, Fermenti Editrice, Roma, 2007. * Obstinata obturare a metafizicului în favoarea descinderii decise şi temerare în fizicitatea eului într-un cvasi-visceral raport cu Lumea redescoperită în vacuitatea ei intrigantă revendică un impuls, fie acesta şi minimalist, al unei deschideri spre meta-fizic. Dar deschiderea nu (mai) trebuie orientată spre abstracte şi sterile zone deţinătoare, printr-un contract de expertiză „orfică”, a unei poeticităţi date de la sine: presupune în schimb o replică, o confruntare adică, prin scavări, tăieri şi rupturi în magma unei realităţi dezagregate şi aproape insultătoare. Este, aceasta, alegerea la care se decide Tiziana Colusso, asociindu-şi două instrumente pe cât de operante pe atât de sfidătoare şi nu mai puţin insolite: de o parte, activând funcţia denotativă a Cuvântului, într-un parcurs aparent pur descriptiv, de altă parte, activând, şi prin organicitatea oferită de către gândirea orientală prin omologarea, într-un unicum, a lucrului şi a gândului despre lucru, ţinteşte spre refacerea unui continuum exilat din imediatul dat spre a fi trăit. Dubla mişcare pusă la lucru angajează, în aceeaşi perspectivă convergentă, un sistem de simţuri în alertă ce repoziţionează Corpul în raport cu un univers golit (vacuum) de semnificaţiile sale primordiale, şi, în paralel, conştiinţa acută a actului scriptural căruia luciditatea îi devine un gardian nemilos. Rezultatul cel mai fruibil nu mai trebuie căutat în vreun mesaj denotativ al versului ori al poemului ca atare, ci în provocarea cititorului în re-facerea întregului din aşchiile risipite în Dez-Ordinea de natură ontică.
VACUUM MANDALA vacuum – un perete neted în câmpul infinitei (oo) deveniri, la care nimic nu aderă şi alunecă precum bruma pe triste geamuri ale unei camere pline de adio – camere pustii ale unui canţonier mai melancolic decât era prevăzut: dar ce e previzibil în această ciorbă cuantică în care fenomenele fluctuează fericite într-o beatitudine de vacuum fără sfârşit nici nu voi număra vreodată sfintele ţărmuri unde fiece trup copilăros zace – şi de altfel e chiar fără ţărmuri acest vacuum ce se propagă ca un sunet chiar ca un ecou de sunete sunătoare aiurea din vorbe deja spuse în bla-bla-bla tubular pe care oameni de bună-credinţă l-au numit „monolog interior” – şi întrucât creat forumul vocile se ivesc de la sine – tčatron al devenirii îl numea Carlo Emilio zis Gaddus – iată că vina e veşnic a acestui binecuvântat prea beatificator vacuum goleşte vasul, eliberează gândurile, restituie păcatul păcătosului şi vinul gazdei pierzaniei, prietenului de ultimă oră – gol strălucitor monedă nouă ce zdrăngăne ţechinul unei non-gândiri indicibile dar atât de intense încât de fiecare dată îmi dau lacrimile – gol gravid de orice alt gând, pentru noi ce n-am avut gravidii, niciodată – mă ajută fizica cuantică exaltând golul imens asemenea leagănului unei părticele fâşii energetice vibrante ce săgetează fără stăpân (fără ni noit ni loi aş îndrăzni să spun) în pântecul acestei imense mume golite – asemenea stelelor prea îndepărtate dintr-o vară nu prea departe, la sfârşitul anilor ’60 oamenii pun picioare butucănoase pe pielea lunii iar eu molipsită de entuziasmul occidental şi familiar (părinţii mei se cinstesc cu vecinii într-o căsuţă de vacanţă) mă îndepărtez în starea mea între carne şi peşte (departe deja de copilăriile somnolente ale fraţilor şi încă de ani lumină ea aparenta siguranţă ce se oferă şi mie, fetişcană lipsită de raze propulsoare, count down şi Cape Canaveral şi de drapele de plantat bărbăteşte în adâncul craterelor lunii – golul unui urieşesc uriaş mi se deschidea în acele nopţi epocale, cu o spaimă care încă mai mă umple de lacrimi. Încă şi mereu: la orice meditaţie prea reuşită la orice pauză la orice simţ cu răsuflare deschisă se înfăşoară cu non-materia mai caldă a lunii cu non-gândire fecundă de orice posibil: eu, mic samurai, dreaptă în picioare pe un balcon de vacanţă, nemişcată în splendidul mijloc al golului, in specula saeculorum chiar şi când voi fi pulbere laolaltă cu această frunză şi cu această lume şi drapelul pe lună va fi sfâşiat de vântul universal ce netezeşte totul şi totul va fi încă o dată şi pentru o clipă vacuum CONTINUUM Poveştile există doar în poveşti în timp ce viaţa se pierde în curgerea timpului (Win Wenders) I Continuă să cadă – cu cadenţă asimetrică dar continuu cad, uşoare pânze fără preferinţe încât să modifice traiectoriile lor vegetale: cad cu o indiferenţă suavă pe maşini, trotuare murdare pe şine, pe pajişti pieptănate englezeşte grajduri umede de fantasme şantiere eterne precum catedralele ape stătute unde zăbovesc asemenea gândurilor pe care nu le gândeşti la timp şi imediat sunt îngropate de alte gânduri, de ceea ce continuu cade: frunzele, zdrenţele unei dorinţe deja bătrâne gâfâială de ieri sticle golite rochie de-acum strâmtă fotografie ce se ofileşte în nimic fluier al unui tren îndepărtat lătrat ce cade în tăcerea nopţii şi în tăcerea continuă căzând împreună cu frunzele acestei toamne ulterior – lecţie solemnă pentru ceea ce se obstinează încăpăţânat să dureze. II Ceea ce pare risipit, întâmplător accident, se aliniază pe pânza vremii şi acolo există continuu – există acum, chiar acum pe acest prag ceţos între anotimpuri, întâiile mari neîncrederi şi victoriile timide călătoriile într-o reţea ce acoperă până acum trei continente există iubirile – ţâfnoase, ireductibile la sfârşitul lor material se cuibăresc în plăgi umbroase ale vremii şi stau paznici ai pragurilor totem al sângelui nostru viu al tuturor avânturilor pe care le-au traversat. • Prezentare şi traducere de George Popescu |