În arealul presant al singurătăţii (uneori şi în doi), protagonistul narator, Rucsandra, al celor două romane de până acum ale Iuliei Cristina Frînculesu (Singur pe scenă, Editura Ramuri, Craiova, 2012) şi Omul căruia i s-a furat cerul, se înscrie în consensul definiţiei lui Emil Cioran: „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi”.

Autoarea, prin alter-ego-ul său construit după teoria personajului ca centru al lumii, îşi caută axa existenţială sub imperiul arcului perturbant al busolei personale, care fluctuează de la condiţia de singur în scena vieţii şi în faţa spectrului morţii până la aceea de a rămâne fără cerul identitar care i s-a furat, în sens metaforic, desigur, conform semnificaţiei titulaturilor. Cercetătoare în domeniul lingvistic şi traducătoare autorizată, universitara timişoreană de stirpe craioveană, Iulia Cristina Frînculescu, se dovedeşte, iată, şi o prozatoare de luat în seamă.

Romanul subiectiv de natură psihologică şi nu mai puţin de dragoste, Omul căruia i s-a furat cerul, e alcătuit din trei capitole aparent distincte, aşa cum stipulează şi Ana Dobre despre faptul că autoarea „a reunit trei proze: Irepetabil, Clădirea de vânt, Abis, care, cu o independenţă minimă, sunt, de fapt, capitolele unui roman cu titlu simbolic pentru viziunea pesimistă a prozatoarei, titlu ce sugerează relaţia dintre cer şi pământ, dintre spirit şi carne şi, în această relaţie, zbaterea omului de a trăi clipa şi de a se transcende”, adică de se converti la el însuşi, putem adăuga, conform accepţiunii cioraniene de mai sus (Ana Dobre, Spectacolul vieţii, spectacolul morţii, în Porto franco, nr. 231).

Sunt introspectate tensiunile acumulate prin tragismul unei experienţe personale, la limita dintre viaţă şi moarte, prilejuită de intervenţia pe cord deschis, bine surprinsă şi ficţionalizată în primul roman, transvazată parţial şi în cel de al doilea. Doctorul salvator, Tudor, devine şi magicul suport al sufletului zdrenţuit de teamă şi de solitudine.

Unirea spiritelor lor, al medicului şi al pacientei, se produce în faţa spectrului expierii ameninţătoare, în plină tinereţe a Rucsandrei, revărsându-se într-o mare de dragoste, surprinsă poetic, în pagina cărţii: „Când doctorul tace… Liniştea aceasta mângâioasă, de primăvară întreruptă de o zi tomnatică, îi strânge pe amândoi într-o îmbrăţişare, încât s-ar putea spune că distanţa dintre cei doi s-a micşorat chiar în această clipă şi s-a umplut de prezenţa unei fiinţe necunoscute, dar care se simte, răspândeşte parfum de mosc”.

După evadarea din labirintul mortifiant ce părea fără ieşire, sufletul ei mare se alătură încercărilor bolnavilor din saloane jinduind posesia unei forţe suprafireşti de alinare, pentru a suprapune spectacolul existenţei suferinde aceluia al finitudinii.

Secvenţe poetice remarcabile se iţesc mai pregnant în pasajele în care se descrie lupta cu singurătatea, chiar şi cu aceea oximoronică în doi.

În siajul romanului postmodern, al generaţiilor ’80-’90, apar, pe lângă reuşite pagini prozopoetice şi fragmente de jurnal. O abilitate a autoarei este şi acea ştiinţă şi artă a portretizării complexe de interior sufletesc îndeosebi şi, în secundar, de exterior fizic. Întregul roman este un impetuos imn dedicat complexităţii sinelui bântuit de stări contradictorii.

Profilul Rucsandrei, alter-ego-ul auctorial, este schiţat pictural, cu o tentă impresionistă, în sensul tablourilor unor Monet sau Degas: „Era o femeie frumoasă, bărbatul remarcase de prima oară, dar nu avea o frumuseţe convenţională, înscrisă în tiparele modernităţii, acea perfecţiune căutată, falsă, produsă în laboratoarele frumuseţii, folosind ca standarde cifre uniformizate, în loc de trăsături distinctive (…) Pare semnul unei obiecţii, răzvrătirea micro-cosmosului intim, fatalmente solitar, deranjat de exhibările umane seducătoare şi iluzorii”.

Derivă de aici şi stilul elevat al scriiturii, cu marcată încărcătură poetică şi psihanalitică.

Portrete impresionante şi impresioniste pot fi considerate şi cele ale altor personaje, ale altor măşti personale preponderant pozitive: cel al lui Tudor, al Fruntelei, al Andreei şi al Şerpinei sau apăsat negative ale madamei Crintescu şi al profesorului Boronea, acestea din urmă decopertate din mediul universitar în care lucrează sau a lucrat autoarea. Romanul dobândeşte astfel, spre final, şi profil de pamflet, de satiricon.

Este de relevat aspectul postmodernist al scrierii şi prin modul fracturat al prezentării episoadelor, care reiese şi din felul cum se confesează autoarea însăşi: „După macerare, cartea stă pe pagini, ca un puzzle răvăşit, cu piesele întinse dezordonat pe masă, iar eu trebuie să le îmbin, dacă vreau să-mi iasă personajul, obiectul, situaţia, decorul ori replica”. Deducem din aceste mărturii de credinţă, de aici şi din alte pasaje, că Rucsandra, alias Iulia Cristina, îşi exhibă şi tribulaţiile scriitoarei, care nu sunt dintre cele mai senine.

Acest al doilea roman al Iuliei Cristina Frânculescu, Omul căruia i s-a furat cerul, este un roman de tip eseistic şi psihanalitic, de rezistenţă, prin stil modern şi limbaj expresiv, încadrabil în categoria noului roman axat mai mult pe aventura scrierii decât pe narativitate. Este o carte de bună factură estetică, chiar dacă Mircea Cărtărescu spunea undeva că uneori esteticul nu ajunge. Aşteptăm cu încredere şi un roman cu o mai extinsă şi concertantă construcţie epică, ceea ce îi stă în putere tinerei prozatoare.