Într-un timp tot mai sărac în iubire, noi, contemporanii, resimţim nevoia acută de a trăi, (măcar) prin lectură, poveşti romantice, care să ne smulgă din marasmul unei existenţe consumiste, fără idealuri. Chiar dacă nu are profunzimea şi strălucirea unor cărţi precum Laur de Evgheni Vodolazkin sau Scrisorar de Mihail Şişkin, romanul Amantul japonez de Isabel Allende ne fascinează prin aceeaşi temă: puterea biruitoare a dragostei.

Scriitoarea ne propune un fel de basm modern despre iubirea care înfrânge obstacolele, timpul şi moartea, înrămat într-o manieră destul de comercială, dar inteligent şi ingenios realizată. Scenariul narativ se derulează aproape cinematografic. Irina Bazil, o tânără emigrantă din Republica Moldova, se angajează ca îngrijitoare la un azil pentru bătrâni din San Francisco. De fapt, se refugiază aici pentru a-şi ascunde adevărata identitate şi traumele provocate de o copilărie nefericită, devastată de sărăcie şi abuz sexual. Lark House devine, treptat, căminul ei, cu atât mai mult cu cât „bătrânii de acolo erau într-un fel bunicii ei. O înduioşau, erau înceţi, împiedicaţi, betegi şi pricăjiţi…, avea răbdare cu ei, n-o deranja să repete de o mie de ori acelaşi răspuns la aceeaşi întrebare, îi plăcea să împingă un cărucior cu rotile, să-i încurajeze, să-i ajute, să-i aline”. Umanitatea Irinei înfloreşte minunat în acest spaţiu al fragilităţii şi al suferinţei, unde o va cunoaşte pe Alma Belasco, o bătrână enigmatică şi excentrică. Căreia îi va câştiga încrederea şi îi va deveni totalmente devotată.

Povestea tinerei va trece în plan secund şi va reprezenta cadrul pentru istoria sentimentală a Almei, a cărei taină va fi descifrată cu ajutorul lui Seth, nepotul acesteia. Trecutul şi prezentul bătrânei o acaparează pe Irina, care va accepta să-i pună în ordine arhiva personală. Astfel, descoperă că, încă de la o vârstă fragedă, Alma Belasco, evreică originară din Polonia, a fost trimisă de părinţi să trăiască la San Francisco, alături de mătuşa şi unchiul ei, pentru a nu fi expusă extremismului antisemit. Copila, însingurată şi timorată, n-a reuşit să se integreze în noua familie. Singurul de care s-a apropiat afectiv era vărul ei, Nathaniel: „Băiatul era la curent cu tot ce făcea sau gândea ea; Alma îi dăduse o cheie de la jurnalul vieţii, însă el n-avea nevoie să citească, ştia tot”. Această legătură se va îmbogăţi treptat şi se va transforma, peste timp, într-un mariaj consolidat de o prietenie autentică. Ale cărui note definitorii erau empatia, dăruirea, tandreţea şi solidaritatea. Manifestate, mai ales, în momentele de cumpănă, de criză ale vieţii fiecăruia: „Se simţeau atât de legaţi, de parcă ar fi fost gemenii niciodată despărţiţi. Îşi ghiceau orice gând, orice stare de spirit şi orice dorinţă, chiar înainte de a fi fost rostită, îşi terminau unul altuia frazele. Iubirea pe care şi-o purtau era mai presus de orice îndoială, ca şi extraordinara lor prietenie”.

Dincolo de această relaţie conjugală privilegiată, de masca socială şi mondenă, Irina şi Seth vor afla că sufletul Almei purta un secret mistuitor. Căruia i se datorau, credeau ei, dispariţiile imprevizibile şi misterioase ale bătrânei. Căutării lor detectivistice îi va pune capăt Alma, prin mărturisirea iubirii ardente pentru Ichimei, fiul grădinarului, izvorâtă încă din copilărie. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, când cei doi au fost despărţiţi de brutalitatea războiului, Ichimei a ajuns într-un lagăr de concentrare, împreună cu familia sa, la Topaz, în Utah, în plin deşert, deoarece „gălbejiţii” au fost expulzaţi din America. În ciuda vitregiilor sorţii, au corespondat, destul de sincopat. După foarte mulţi ani, s-au regăsit şi au trăit o relaţie pasională, dar interzisă de cutumele morale şi sociale. Alma n-a reuşit să lupte cu propriile prejudecăţi şi, după ce a rămas însărcinată, s-a căsătorit cu Nathaniel, ca să-şi salveze reputaţia. Multă vreme nu şi-a iertat laşitatea, a fost măcinată de vinovăţie şi remuşcări.

Deşi au traversat deşertul absenţei o perioadă îndelungată, destinul le-a oferit, din nou, şansa reîntâlnirii. Când s-au revăzut, focul mocnit al dragostei s-a reaprins şi a continuat să ardă intens: „Ichimei era imuabil şi etern. Pielea o ardea de dorinţă şi dragoste, voia să întindă mâna şi să-l atingă, să se apropie de el, să-şi afunde nasul în gâtul lui şi să verifice dacă mirosea şi acum a pământ şi a iarbă, să-i spună că fără el trăia ca adormită, că nimeni şi nimic nu putea umple golul teribil al absenţei sale, că ar fi dat totul ca să mai fie goală în braţele lui, nimic altceva nu conta…”. De atunci, întâlnirile clandestine ale celor doi amanţi s-au consumat în afara duratei cotidiene a vieţii lor, „într-un compartiment separat”, fără să-i afecteze pe cei care le erau parteneri maritali. Scrisorile au devenit hrana lor sufletească şi, în egală măsură, oglinda universului interior al fiecăruia: „Misivele Almei erau directe şi exprimau toată durerea unei femei care suferă că nu-l are în preajmă; cele ale lui Ichimei erau ca o apă calmă şi cristalină, dar printre rânduri palpita pasiunea împărtăşită. În ele, Alma descoperea complicata ţesătură interioară a omului, emoţiile, visele şi idealurile sale; l-a cunoscut, l-a iubit şi l-a dorit mai mult prin scrisori decât prin acrobaţiile lor amoroase”.

Aceste epistole, extrem de preţioase pentru Alma, i-au fost lăsate moştenire Irinei, ca semn de prietenie, de încredere afectivă totală. Astfel, povestea de dragoste a bătrânei a devenit tămăduitoare pentru femeia traumatizată de experienţe nefaste: „A simţit că în piept ceva se spărgea cu un zgomot mare, că inima recunoscătoare îi creştea şi palpita ca o anemonă transparentă în apa mării”. Mai mult decât iubirea răbdătoare a lui Seth, acest gest suprem de dăruire i-a redat tinerei puterea de a renaşte, de a se elibera de toţi demonii trecutului, mai ales de obsesia maculării.

Romanul Isabelei Allende recompune două poveşti de dragoste, împletite peste timp. Reflectori ai personalităţii fascinante a bătrânei, graţie căreia s-au cunoscut, Irina şi Seth îşi vor căuta împreună fericirea, pe măsură ce vor reconstitui, din confesiuni şi scrisori, dragostea eternă, absolută a Almei şi al lui Ichimei, amantul japonez: „Ne-am spus adesea că destinul nostru este să ne iubim, că ne-am iubit în vieţi anterioare şi vom continua să ne regăsim în vieţi viitoare. Sau poate că nu există nici trecut, nici viitor şi totul se întâmplă simultan, în dimensiunile infinite ale Universului. Dacă e aşa, suntem împreună mereu, pentru eternitate”.

Pledoarie pentru întregirea fiinţei prin iubire şi prietenie, pentru comuniune şi recuperarea identităţii prin celălalt, Amantul japonez rămâne, fără îndoială, o carte frumoasă şi luminoasă, în ciuda unor clişee narative care amintesc de senzaţionalul telenovelistic.