Muza, cel de-al doilea roman al scriitoarei engleze Jessie Burton, publicat în 2016, s-a bucurat de un real succes internaţional, asemenea cărţii de debut- Miniaturistul (2014), bestseller care s-a vândut într-un tiraj impresionant, de peste un milion de exemplare. Ambele cărţi au fost traduseîn peste 30 de ţări şi au beneficiat de o receptare critică extrem de favorabilă.

Ţesătura narativă a romanului Muza este alcătuită contrapunctic, din două planuri temporale şi spaţiale, unite de istoria misterioasă a unui tablou. Care luminează destinele a două tinere cu vocaţie artistică, protagoniste ale unor poveşti palpitante, pline de suspans, iubire şi dramatism. Acţiunea se desfăşoară atât în Anglia anului 1967, cât şi în Spania din perioada Războiului Civil.

Odelle Bastien, imigrantă de culoare din Caraibe, odată ajunsă la Londra, luptă să-şi depăşească condiţia rasială şi socială, să-şi câştige existenţa într-o lume marcată de discriminări. O vreme, e vânzătoare într-un magazin de pantofi, experienţă frustrantă, în antiteză cu aspiraţiile ei literare. Printr-un noroc, va reuşi să se angajeze la Institutul de Artă Skelton, ca dactilografă, şi aici o va cunoaşte pe Marjorie Quick, de a cărei personalitate enigmaticăva fi fascinată. Statutul profesional al acesteia va reprezenta un motiv temeinic de admiraţie: „M-am întrebat câte femei din Londra, în anul Domnului 1967, aveau propriul lor birou. Femeile din clasa muncitoare erau fie menajere, fie lucrau ca infirmiere în sistemul public de sănătate, ori în uzine, sau ca vânzătoare sau dactilografe, ca mine, şi asta era situaţia de zeci de ani. Însă exista o diferenţă ca de la cer la pământ, o călătorie aproape imposibilă între aşa ceva şi propriul birou cu numele tău gravat pe uşă”.

Prin confesiunea sa, Odelle relevă condiţia vulnerabilă a femeii imigrante, în Anglia anilor ‘60. Deşi aspiră la o carieră artistică, ea nu îndrăzneşte să creadă în posibilitatea împlinirii acestui vis, din cauza prejudecăţii rasiale, profund înrădăcinate în propria conştiinţă. Marjorie îi intuieşte talentul literar şi o ajută să publice o povestire, să iasă din anonimat. Între cele două femei se leagă o frumoasă prietenie. Viaţa sentimentală a tinerei se va îmbogăţi, atunci când îl va cunoaşte pe Lawrie Scott. Alături de el, va fi mistuită de exaltări şi refluxuri afective, generate, în bună măsură, de propriile temeri. Va descoperi, treptat, traumele şi tainele tânărului. Îi va recompune istoria familială şi va descifra misterul tabloului Rufina şi leul, pe care acesta l-a moştenit de la mama sa. Tablou de mare forţă expresivă, în care se concentrează, simbolic, vieţile tragice ale părinţilor şi cea a mătuşii lui Lawrie.

Poveştile acestora, trăite într-un sat din sudul Spaniei, în contextul politic tulbure al anilor ‘30, sunt captivante. Un dealer de artă, Harold Schloss, evreu de origine austriacă, se stabileşte, temporar, în Andaluzia, împreună cu soţia şi fiica de 19 ani, Olive. Cele două femei se vor îndrăgosti de pictorul şi revoluţionarul Isaac Robles, care le va marca soarta, de o manieră dramatică. Pentru Olive, pictoriţă debutantă, Isaac va deveni muza care o va inspira în crearea unor opere plastice remarcabile. Conştientă de forţa discriminării sexuale, manifestate în sfera artei, cu atât mai mult cu cât propriul tată nu îi acordă nicio şansă de afirmare, ea îi atribuie bărbatului iubit paternitatea propriilor creaţii: „Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînţeles, să pună mâna pe-o pensulă şi să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi nişte artiste bune. Olive nu prea pricepuse niciodată care era diferenţa. De când era mică, jucându-se prin colţurile galeriei lui, îl auzea fără să vrea pe Harold discutând chestiunea asta cu clienţii lui, bărbaţi şi femei, şi adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbaţii tineri decât în cineva de acelaşi sex cu ele. Ideea că artistul era în mod firesc un bărbat reprezenta o convingere atât de larg răspândită, încât până şi Olive ajunsese să creadă în ea uneori. Ca fată de nouăsprezece ani, era plasată într-o zonă inferioară; mascota perseverentă şi îndrăzneaţă a amatorismului”.

Prin recursul la un transfer identitar, Olive Schloss câştigă oportunitatea de a-şi vinde tablourile unei colecţionare din Paris, într-un mod surprinzător. Femei în lanul de grâu, Livada, Autoportret în verde, Rufina şi leul au fost expuse, peste câteva decenii, la Londra, într-o expoziţie a galeriei de artă din cadrul Institutului Skelton, intitulată generic „Secolul înghiţit”.Deşi Marjorie Quick şi Odelle Bastien ştiau adevărul despre geneza şi provenienţa acestor lucrări plastice, au păstrat secretul cu mare discreţie. Au protejat, de fapt, dorinţa lui Olive de a-şi fi transfigurat evenimentele biografice în artă, de a le fi sublimat în alegorii.

Dincolo de problematica feminităţii, a discriminării rasiale şi sexuale, Muza este o meditaţie despre vocaţia creatoare, despre împlinirea prin pictură şi literatură. Ambele protagoniste îşi trăiesc ardent chemarea artistică şi se aruncă în vâltoarea unor pasiuni amoroase devastatoare.Fotografia care redă portretele lui Olive şi al lui Isaac devoalează legătura tainică dintre dragoste şi artă, modul în care acestea se alimenteasză reciproc, în focul vieţii: „Era o poză alb-negru care arăta de parcă ar fi trecut prin războaie. Dar chiar şi aşa, imaginea se păstrase destul de clară – un bărbat şi o femeie, stând în picioare în faţa unei pânze mari, pe jumătate pictate. Se aflau într-un soi de atelier. Omul care se presupunea că e Robles purta doar o cămaşă, cu mânecile suflecate, şi avea o ţigară ce i se legăna în colţul gurii. Privea ţintă la fotograf, fără să zâmbească. Avea păr des, uşor ondulat, sprâncene întunecate, un chip cu trăsături fine, pomeţi frumoşi, un trup bine legat, şi chiar şi-n această imagine încremenită în timp, ochii îi erau fermecători, cu o privire hotărâtă. Ţinea în mână o paletă mare, acoperită de multe vopsele, iar corpul îi era răsucit spre aparatul de fotograűat. Părea sfidător. Femeia din dreapta lui arăta fericită. Avea o figură sinceră – pesemne că nu era decât o adolescentă, însă în fotografiile acelea vechi, fetele arată mereu ca nişte femei mai mature. Râdea din tot sufletul; ochii îi erau aproape invizibili, într-atât şi-i ţinea de strânşi. Avea acea naturaleţe plină de voie bună care face întotdeauna un om să pară frumos şi dacă are un chip absolut neremarcabil. Părul îi era ondulat şi lipit de cap în stilul anilor treizeci, dar cu câteva şuviţe rebele, de parcă fetei nu îi păsa.Arăta spre tablou, iar în mână ţinea o pensulă”.

Aparent, romanul lui Jessie Burton prezintă ingredientele unei scriituri comerciale, în ciuda mizei tematice grave: acţiune spectaculoasă, permanente răsturnări de situaţii, mult suspans şi dialog, puţină analiză psihologică şi introspecţie, o anume facilitate a stilului. Cu toate acestea, Muza rămâne o carte frumoasă şi provocatoare.