Volumul autobiografic al scriitoarei chiliene Isabel Allende, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoarele bune, reprezintă o confesiune sinceră şi onestă despre bucuria de a trăi, despre condiţia femeii de ieri şi de azi, mereu însetată să fie iubită şi apreciată, atât în viaţa personală, cât şi în cea publică, profesională: „Femeile îşi doresc în general următoarele: siguranţă, să fie apreciate, să trăiască în pace, să dispună de resurse proprii, să fie conectate şi, mai ales, îşi doresc dragoste”.

Autoarea, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, scrie această carte la bătrâneţe, când, aparent, destinul şi-a epuizat darurile. Totuşi, în ciuda uzurii trupeşti, fiinţa ei şi-a păstrat ardoarea. Este luminoasă, scăldată de apele seninătăţii şi împlinirii, ale împăcării cu sine şi cu ceilalţi. Îmblânzirea interioară, starea de bine sunt alimentate de credinţa că, indiferent de vârstă, „nu putem trăi fără dragoste”. De aceea, la cei 78 de ani, Isabel Allende simte că flacăra pasiunii nu şi-a diminuat intensitatea, că sufletul îi întinereşte, cu atât mai mult cu cât, sub regimul urgenţei temporale, inteligenţa şi luciditatea stau de veghe pentru a-i proteja iubirea: „Fiecare minut e preţios şi nu-l putem irosi prin neînţelegeri, nerăbdare, gelozie, meschinării şi atâtea alte tâmpenii care murdăresc o relaţie. De fapt, este o formulă care se poate aplica la orice vârstă, pentru că toate zilele sunt numărate”.

Incursiunea în trecutul afectiv dezvăluie revolta precoce a copilei de altădată, manifestată împotriva inegalităţilor, a dezavantajelor morale şi sociale trăite de mama sa, Panchita, într-o familie burgheză retrogradă, în care doar bărbaţii se bucurau de privilegii. Acesteia i-a fost refuzat dreptul la educaţie, iar cultivarea talentului artistic i-a fost permisă doar ca hobby. Ceea ce i-a limitat foarte mult opţiunile existenţiale, mai ales după ce a eşuat în căsnicie: „Cred că revolta mea împotriva autorităţii masculine îşi are originea în situaţia mamei mele, Panchita, pe care soţul a părăsit-o în Peru cu doi plozi în scutece şi unul nou-născut în braţe. Ceea ce a silit-o să ceară refugiu în casa părinţilor ei din Chile, unde mi-am petrecut primii ani ai copilăriei”; „Nu avea pregătire ca să muncească, nici bani, nici libertate, era calul de bătaie al gurilor rele, pentru că mai era şi tânără, frumoasă şi cochetă, nu numai despărţită de bărbat”.

Evocarea celor mai semnificative experienţe individuale, a amintirilor dramatice dezvăluie faptul că, tardiv, pe la cincizeci de ani, după ce a făcut terapie, Isabel Allende a înţeles care a fost motivul atitudinii ei rebele din adolescenţă. Frustrarea, angoasa, furia şi suferinţa din sufletul ei au fost provocate, în mod cert, de abandonul tatălui. Care a constrâns-o să devină conştientă de ipostaza de victimă a femeii în familia chiliană, să denunţe această anomalie şi să protesteze împotriva ei. Martorul cel mai fidel al ferventelor ei luări de poziţie împotriva inechităţilor specifice civilizaţiei şi culturii patriarhale, partenerul ei de discuţii polemice era bunicul Agustin, ale cărui convingeri tradiţionaliste se ciocneau de idealurile ei reformatoare.

Spiritul activist, contestatar al Isabelei Allende s-a manifestat devreme, din cauza circumstanţelor dramatice ale vieţii personale. Militantismul ei pentru drepturile femeilor are rădăcini subiective. Tocmai pentru că a cunoscut pe cont propriu discriminarea de gen, a devenit foarte atentă la maladiile prezentului, atât din America Latină, cât şi din Africa, Orientul Mijlociu sau Asia. Multe pagini ale cărţii se constituie în radiografii ale societăţii contemporane, în rechizitorii la adresa machismului, a mentalităţii misogine, a violenţei şi a crimelor împotriva sexului slab: „Sunt ţări unde a ucide o fată sau o femeie pentru o problemă de onoare nici măcar nu se raportează. Organizaţia Naţiunilor Unite a calculat că anual sunt ucise cinci mii de fete şi femei pentru a salva onoarea unui bărbat sau a unei familii în Orientul Mijlociu şi în Asia de Sud. Conform statisticilor, în Statele Unite o femeie este violată la fiecare şase minute – sunt datele raportate, în realitate numărul este de cel puţin cinci ori mai mare. Iar la fiecare nouăzeci de secunde o femeie este lovită. Agresiunea şi intimidarea au loc acasă, pe stradă, la locul de muncă şi pe reţelele de socializare, unde anonimatul favorizează cele mai rele manifestări de misoginie. E vorba de Statele Unite, imaginaţi-vă cum stau lucrurile în ţări în care drepturile femeilor se află încă în faşă. Violenţa e inerentă culturii patriarhale, nu e ceva anormal. E momentul să-i spunem pe nume şi s-o denunţăm”.

Pentru a-şi exprima solidaritatea cu tinerele vulnerabile din comunităţile sărace, pentru a le proteja dreptul la sănătate şi educaţie, Isabel Allende a înfiinţat o fundaţie, în memoria fiicei ei, Paula, decedate la 29 de ani. S-a implicat activ în lupta de eliberare a acestora de orice formă de sclavie, de agresiune. Autoarea mărturiseşte că a fost profund impresionată de poveştile acestor victime ale abuzurilor fizice, psihice sau emoţionale, care şi-au purtat cu demnitate cicatricile, traumele trupeşti şi sufleteşti. Graţie puterii lor de a renaşte din cenuşa suferinţei şi de a merge mai departe, le-a considerat demne de toată admiraţia. De asemenea, preţuirea ei s-a îndreptat şi spre unele fiinţe remarcabile, precum Olga Murray, care a creat Nepal Youth Foundation sau Michelle Bachelet, prima femeie-preşedinte din Chile. Aceasta şi-a asumat, ca prioritate, combaterea violenţei domestice din ţara sa, prin legi de protecţie, educaţie, adăposturi.

Ce vrem noi, femeile? este un omagiu închinat bogăţiei inepuizabile a vieţii şi o pledoarie vibrantă pentru feminism, pentru apărarea libertăţii, a demnităţii şi a frumuseţii femeilor de pretutindeni – ursitoarele bune ale planetei. A căror misiune sacră este să-i apere şi să-i sporească darurile roditoare. Isabel Allende cultivă speranţa într-un viitor mai bun, în oglinda căruia să ne regăsim umanitatea pierdută: „Ne dorim o lume în care să existe frumuseţea, nu doar cea pe care o percepi cu simţurile, ci aceea pe care o vezi cu inima deschisă şi mintea limpede. Ne dorim o planetă curată, protejată de orice formă de agresiune. Ne dorim o civilizaţie echilibrată, sustenabilă, bazată pe respect reciproc, pe respect faţă de alte specii şi faţă de natură. Ne dorim o civilizaţie inclusivă şi egalitară, fără discriminare de gen, rasă, clasă, vârstă sau orice alt criteriu care ne-ar putea separa. Ne dorim o lume amabilă, în care să domnească pacea, empatia, decenţa, adevărul şi compasiunea”.