La doar câţiva ani după Căderea Zidului Berlinului, Alvin Toffler publica Powershift (tradusă, la noi, ca Puterea în mişcare), o analiză „clinică” a modurilor, imoral de numeroase, de basculare, nedureroasă (fără ace ori cipuri), a cetăţeanului obişnuit în supa informatizată globală.

E limpede că puterea s-a deplasat spre experţii în informatică, creatori de lumi în sine, la o adică, inductori de opinie şi, în fond, actanţi, conştienţi sau nu, în acele lumi, ca atinşi de un virus absolut democratic. Dacă acceptăm că suntem, mutatis mutandis, „copiii secolului”, şi anume internauţi, redacţia revistei Ramuri vă invită, cordial, să reacţionaţi la următoarele întrebări, plasate sub genericul Literatura în era digitală:

1. A influenţat internetul literatura? În ce fel? Am putea recunoaşte faptul că, la un mod subtil-neinvaziv, aşadar anevoie de conştientizat, ne-am schimbat viteza, răbdarea sau retorica? Să nu mai pomenim de stilistică.

2. Mai poate concura literatura cu World Wide Web? Vorbim de o adversaritate hard aici, de moduri diferite de înţelegere şi asumare a lumii (iarăşi, ca punţi spre dobândirea puterii, a influenţei părerii noastre), sau de un conflict difuz/ soft între aşarnatul de Castalia, care nici nu vrea audă de manipulanta internautică, şi „adaptatul” care-şi gestionează viaţa comod, din butoane, fully wireless?

3. Ce părere aveţi despre expandantul termen Digital Humanities? şi, subsecvent, despre Quantitative Studies, Distant Reading, Digital Literature, Big Data?

　1-2-3. Parcurgând cele trei întrebări ale anchetei, am ajuns la o disociere de principiu, valabilă pentru toate răspunsurile, rugându-vă în consecinţă s-o aveţi în vedere de fiecare dată. Mă gândesc la faptul că autorii de proză şi de poezie, respectiv cei care concep lucrări de exegeză (critică literară, sinteze academice etc.) au metabolizat în mod diferit contactul cu era digitală. Cheia o reprezintă, în ambele cazuri, problematica notorietăţii, a accesului la public şi a audienţei, şi ea este structurală. Timp de un deceniu, între 1952 şi 1962, scriitorul newyorkez Dwight Macdonald, fost editor de stânga al celebrei publicaţii Partisan Review, a scris o serie de eseuri în siajul de gândire al Şcolii Sociologice de la Frankfurt, ai cărei protagonişti îşi găsiseră refugiu în Statele Unite, pe care le-a publicat în cele din urmă sub titlul Against the American Grain. Acesta avea să devină subtitlul unor ediţii ulterioare, scoţând în faţă eseul cu cea mai mare pregnanţă din volum, intitulat Masscult and Midcult.

Despre ce era vorba? Adorno scrisese foarte limpede că serializarea industrială a actului de creaţie îi va afecta acestuia substanţa, fiindcă în relaţia dintre scriitor şi manuscrisul său se va interpune în chip firesc dorinţa editorului de a obţine profit de pe urma cărţii pe care o publică. Aşadar, el va pune presiune pe autor, atenuându-i, pe cât posibil, coeficientul de ininteligibilitate. De aici porneşte Masscult and Midcult, în care Dwight Macdonald demonstrează că, în mod inevitabil, linia de evoluţie a culturii şi a literaturii va tinde, în deceniile care urmează, înspre un palier de inteligibilitate medie (Midcult), care nu reprezintă atât o linie mediană între „cultura înaltă”, sofisticată, iniţiatică (highbrow culture) şi cea fără pretenţii, „de jos”, populară (low culture), ci crearea unui discurs axiologic de compromis, menit să nu-i contrarieze pe sofisticaţi, dar să-i ofere marii mase iluzia împărtăşirii din adevărurile socotite până atunci ca fiind exclusive. Ca să dăm un exemplu, Codul lui DaVinci, al lui Dan Brown şi alte opere similare (literatura fantasy, de pildă) sunt mid-culture, fiindcă ele împacă şi capra, şi varza, oferindu-le, pe de o parte, sofisticaţilor şi iniţiaţilor satisfacţia orgolioasă a scenariului labirintic, decantată din specializarea pe care o presupune orice criptoconstrucţie, în timp ce, de cealaltă parte a palierului de comprehensiune, cititorul de rând dobândeşte acces la domenii socotite până atunci ca fiind inaccesibile (Gnoză, Illuminati, Francmasonerie, ocultism, alchimie etc.) şi se simte bine.

Hedonismul reprezintă funcţia mediană cea mai pregnantă a Internetului, căruia i s-a adăugat în ultimele decenii şi corectitudinea politică, pentru ca lucrurile să fie definitiv sedimentate. Dacă aderi la un grup tematic în spaţiul virtual, primul lucru care ţi se cere este să îţi formulezi în aşa fel mesajul, încât el să fie înţeles cu uşurinţă de către toţi, indiferent de pregătirea de care ei dispun. Deci, renunţi cu bună-ştiinţă la cotloanele secrete ale specializării de care dispui, îţi reprimi vocaţia hermeneutică, dacă se întâmplă să o ai, şi urci înspre o suprafaţă plauzibilă, căldicică, unde nu contrariezi pe nimeni.

Mulţi creatori de poezie şi de proză recurg instinctiv la o asemenea orizontalizare, dacă doresc să fie înţeleşi şi mesajul lor să le aducă notorietate. Avem, deja, o consistentă serie de autori români distinşi cu prestigioase premii internaţionale, care au ştiut să se muleze pe ceea ce li s-a cerut şi au dobândit o notorietate planetară, mult superioară recunoaşterii de care ei beneficiază acasă. Că noi mustăcim şi spunem că totul nu este decât prestidigitaţie combinată cu compromis interesează prea puţin, fiindcă noi suntem cei de partea perdantă a resentimentului, nu ei, care sunt citiţi în Hawaii, editaţi în Taiwan şi introduşi în istorii literare la Tokyo sau Singapore.

Cu exegeţii, se întâmplă cam acelaşi lucru. Umanismul digital, puternic impregnat de political correctness, a creat un jargon critic şi un set de referinţe obligatorii (deep culture, world literature, distant reading etc.), care funcţionează, în anumite medii, cu titlu discreţionar. Accepţi jargonul, eşti in; i te opui, eşti out. Foarte mulţi literaţi tineri de la noi au învăţat foarte rapid „lecţia” şi se înregimentează, cu foloase inimaginabile. Cooptat fiind în câteva programe de acest fel, pe care le-am lăsat în plata Domnului atunci când am constatat că îmi alterează libertatea de gândire, pot spune, oarecum din interior, cum se procedează. Pe nimeni nu interesează dacă, să spunem, istoria literaturii române e sau nu compatibilă cu jargonul sau ideologia respectivă. În cele mai dese cazuri nefiind, se trage de ea aşa cum faci cu plastilina, extrapolând aspecte parţiale sau marginale. Nu spunea Damrosch că world literature reprezintă, între altele, o lectură oblică, piezişă a istoriilor literare naţionale? Cele două cuvinte se dovedesc a fi suficient de sibilinice pentru a sugera orice.

Tot în cunoştinţă de cauză fiind, pot spune cu mâna pe inimă că sunt în derulare, în momentul de faţă, în diferite universităţi sau centre de cercetare de la noi, câteva programe internaţionale total irelevante pe ansamblul literaturii sau culturii române. Premisa lor, pur şi simplu, nu se potriveşte cu ceea ce „materia” autohtonă oferă. Cu toate acestea, ele vor fi duse la bun sfârşit, miza funcţională a clivajului reprezentând-o faptul că cele două registre exegetice, cel naţional-canonic şi cel internautic-cosmopolit nu se vor întâlni niciodată. Însă, e amuzant să stai comod în biblioteca Universităţii Americane de la Paris şi să descoperi cum arată acea istorie a literaturii române de care tu habar n-ai avut, după aproape cincizeci de ani petrecuţi pe „baricadele” profesiei.

Jargonul exegetic internaţionalist vine, desigur, laolaltă cu aura „ultimului răcnet” din domeniu, imitatorii autohtoni apărând imediat puzderie, ca ciupercile după ploaia de vară. Îmi amintesc, de pildă, de o gospodină gata morettizată din anii când predam la facultate, capabilă să sugativeze superficial toate mimetismele conceptuale de pe mapamond, şi care ne spunea surescitată că dacă nu trecem în grup, imediat, la „exegeza cantitativă” cerută de distant reading, vom pierde şi ultimul tren capabil să ne scoată din provincialismul jalnic în care ne scăldăm. La fel se întâmplă şi cu referinţele. Imediat după Revoluţia din decembrie ’89, când ferestrele culturii se deschideau, dacă nu-l puneai pe Ihab Hassan într-un proiect academic, puteai fi sigur că ai mizat pe un cal deja mort. Peste vreo zece ani, dacă făceai referire la Ihab Hassan, erai socotit anacronic, atenţia lumii mutându-se între timp pe Gayatri Spivak sau Zizek.

M-am dus la un moment dat la o conferinţă internaţională simandicoasă, cu o temă ultra-ultraspecializată, construită pe tratate clasice, alese însă în aşa fel, încât să pară anacronice. Totodată, m-am pregătit pe ascuns şi cu exegeza recentissimă a temei şi am aşteptat să văd ce iese. În momentul discuţiilor, o doamnă dintr-o universitate liberală high profile m-a prins de nasture ca şi cum ar fi fost un buton de radio şi l-a tot învârtit stăruitor, până când m-a adus pe frecvenţa de ultimă oră dorită. Toată lumea a răsuflat uşurată: ajunseseră, odată cu ea, pe un teritoriu în sfârşit frecventabil, „la modă”, deşi el era pavat doar cu metafore frumoase şi cu analogii. Avea, însă, o calitate în plus: ieşisem din tunelul erudit egocentric, problema de mitologie pe care o discutasem ajungând să fie înţeleasă şi de către colega noastră specializată într-un alt domeniu, şi care s-a aşezat la noi fiindcă greşise sala. Ceea ce n-a oprit-o să ia cuvântul.

Dincolo de o infinită recunoştinţă intelectuală (am citit mii de cărţi de primă clasă pe Internet, şi nu văd cum aş putea să mă descurc fără el pe viitor), datorez Internetului o reconfigurare a modului meu de a fi în direcţia artelor combinatorii şi a interdisciplinarităţii. Internetul m-a învăţat că poţi gândi lumea pe logica unor sertare succesive şi că nu trebuie să ajungi cu tot dinadinsul la ultimul pentru a găsi ceea ce cauţi. L-am citit pe Umberto Eco dintr-o perspectivă internautică, cu delicii infinite, fiindcă şi el gândea lumea din acelaşi unghi abstruz, amuzându-se.

Internetul e combinatoriu şi barochizant, construit pe logica unor libertăţi cenzurate. Se folosesc de el defectuos doar aceia care-l transformă într-un instrument dictatorial, decantat dintr-o proastă înţelegere a actualizării şi a modei. Din păcate, mulţi intelectuali tineri de la noi păcătuiesc în această direcţie, căutând febril cele mai recente sintagme, pentru a le presăra în texte aşa cum faci cu stafidele pe un tort. E paradoxul cel mai radical pe care-l observ la generaţiile mai tinere şi la cei care se simt responsabili de normarea contabilă, de tip internautic, a creaţiei intelectuale în general, şi a celei academice cu asupra-de-măsură. Toţi par mânaţi din spate de anxietatea retardării globalizante şi de aceea, agravantă, a specificului. Într-o epocă a diferenţei, am ajuns să ne temem să fim diferiţi şi surmontăm această frică prin servilism şi mimetism.

Aflat la vârsta stenică a bilanţului şi a ocheadelor retroactivante, pe mine continuă să mă fascineze dinamica repetitivă a ciclurilor culturale. Există câteva constante în straturile profunde ale culturii, care revin subtil, pe nesimţite. Un asemenea reenactment, cum i se spune în psihanaliza de peste Ocean, am semnalat deja la începutul textului meu, atunci când am sugerat că dinamica freatică a intrării în cultura Internetului a reprodus, în liniile sale esenţiale, mişcările care au precedat apariţia Contraculturii din anii ’60, detaliu de simetrie remarcat, de altfel, de către Timothy Leary.

Sub aspect instituţional, ofensiva jargonului globalist care a acoperit ca un linţoliu creativitatea academică de la noi în ultimul deceniu (republică a literelor, world literature, distant reading etc.) îmi aduce aminte de cangrena semioticii şi a lingvisticii structurale, care ne-a potopit pe noi pe vremea când eram student. Apăruseră dintr-o dată, la majoritatea catedrelor, o sumedenie de entităţi total lipsite de instinct literar, dar care învăţaseră jargonul şi-l recitau cu o fervoare discreţionară quasi-fanatică, aproape religioasă, fiind oricând pregătite să îţi demonstreze că esenţa unei pagini din Lautréamont depinde exclusiv de capacitatea ta de a distinge între significant şi signifiant. Această jargonizare abuzivă a percepţiei literare pare să se repete azi cu discursul globalizant, partea cea mai proastă fiind aceea că ea pare să fi devenit deja şi criteriul după care se racolează „competenţele”. Victoria de perspectivă le va aparţine, desigur, celor care vor avea puterea să rămână anacronici, însă pentru asta va fi nevoie în prealabil să şi supravieţuiască, ceea ce nu e deloc sigur într-un sistem care privilegiază torpoarea şi obedienţa în detrimentul personalităţii.

Internetul rămîne ce-a fost de la bun început, din proiect: o „inter-reţea”, o „reţea de reţele”, o structură de conectare generală, de fapt „Inter-reţeaua” (drept care se şi cuvine să-i păstrăm în continuare majuscula iniţială, de nume propriu: aşa a fost botezată în 1989, pe cînd îşi savura succesul, între alte tentative, Minitel-ul francez din 1980/ 1982-2012, cu – fireşte – majuscula „brand”-ului!). E un „suport”, o construcţie de infrastructură informatică răspîndită spectaculos la mijlocul anilor 1990 şi devenită indispensabilă civilizaţiei umane de după – cu aproximaţie – anul 2000. În această „plasă largă cît lumea”/ „world wide web” încărcăm „conţinuturi” în diverse „locuri”/ „site”-uri, în „noduri” şi sub arcadele „portalurilor”, şi facem să „circule” informaţii între toate aceste puncte, „navigînd” noi înşine, „virtual”, de colo-colo, „răsfoind”/ „browsing” ce ne interesează din puzderia incalculabilă de „pagini” la care putem ajunge prin intermediul ecranelor cu care sînt dotate „terminalele” noastre, „computerele personale”/ „PC”-urile pe care le „utilizăm” ca... „utilizatori”/ „users”, fireşte. Apropo de vocabular: folosirea în vorbirea românească de azi a termenilor englezeşti pentru operaţiunile legate de Internet „ocultează” într-o anumită măsură, uneori... total, sensurile lor vechi, de fapt preluate din repertoriul lexical al lecturii clasice, a textelor imprimate pe hîrtie, tipărite în cărţi, de asemenea din papetărie şi birotică, de unde provin „fişierele”/ „files” şi „dosarele”/ „folders” din computere, precum şi, în subsidiar, din registrul nautic, al „navigaţiei”. „Plasa” universală, „reţea” sau i-am putea spune şi „năvod” (pescarii şi pescadoarele folosesc „drag-net”-uri, „plase-cu-care-se-trage” captura din adîncuri), e o uriaşă metaforă: îi „răsfoim” paginile ca pe o carte borgesiană ilimitată şi „plutim” pe „apele” sale înspumate. La fel, ideea de „univers virtual”, evident că la figurat, faţă de cea a universului propriu, real: un „ciberspaţiu”/ „cyberspace” prin care rătăcim ca „internauţi”, alternativ la cel fizic, tridimensional, al vieţii noastre corporale, în care ies din stratosferă cosmonauţii în carne şi oase şi-n costume speciale. Sau ar putea fi vorba despre o hipertrofiată „plasă de păianjen” sau „plasă de plase de păienjeni”, ţesută aşa cum doar ei ştiu s-o facă, răbdători, din fire subţiri, uneori de-a dreptul invizibile...

Iată – vasăzică – încă o ipostază a clasicei distincţii dintre formă şi fond, esenţiale şi pentru înţelegerea corectă a Internetului şi a semnificaţiilor „navigării” şi comunicării „în linie”/ „on-line”, adică „pe şinele” acestei reţele de transport prin cabluri şi prin unde (nu pe „linii” sau „şine” feroviare!): cea dintre suport şi materia „aşezată” pe el. Mulţi teoreticieni ai contemporaneităţii şi milioane sau miliarde de „utilizatori”, fascinaţi de facilităţile pe care le oferă Internetul, „furaţi” de ameţitorul carusel de texte şi de imagini la care au acces, prin urmare... „accensîndu-l” (cam barbaristic pre româneşte, ce să-i faci!), explică plini de importanţă că el, Internetul, e ceva în sine, căruia ar trebui să ne abandonăm, dacă n-am făcut-o deja. Cîteva minute cu picioarele în apă rece sau cu o compresă cu gheaţă pe frunte pot restabili datele ferme ale problemei: Internetul nu este el insuşi o „substanţă”, ci doar instrumentul folosit astăzi pentru rulajul unei multitudini de „conţinuturi”, infrastructura pe care ele circulă, ca autovehiculele pe şoselele şi autostrăzile şi ele „interconectate” într-un alt „năvod” planetar. Maşinile sînt o categorie, căile de rulare – alta. Aşa cum în trecut şi-au fabricat mai vechile lor instrumente de lucru, oamenii au născocit mai încoace „reţeaua-largă-cît-lumea” şi o „utilizează”. Bravo lor, bravo nouă!

Sigur că şi suporturile influenţează conţinuturile. Folosirea unor suprafeţe tot mai prietenoase pentru scris şi a penelor de gîscă, a peniţelor metalice (simpatic diminutivate, tot în urma unei treceri metaforice a ştafetei lexicale de la zburătoarele penate la prefabricatele omeneşti care le-au substituit!), ulterior a bilelor care lasă să iasă dungi subţiri din tuburile cu pastă colorată şi a altor soluţii de aşternere cursivă a textelor pe pergamente sau pe hîrtie au iuţit frazarea şi au permis elaborări incomparabil mai ample decît pe vremea dificilelor scrijeliri ale tăbliţelor de argilă sau din lut cu pietre dure. Maşina de scris, apoi computerul cu claviatură şi cu programe de editare de texte au modificat şi ele habitudinile de redactare, ca şi iuţirea tuturor ritmurilor de avans ale civilizaţiei moderne, astăzi postmoderne, în care s-a gîndit şi s-a acţionat, inclusiv scriptic, din ce în ce mai rapid, unii ar zice că exagerat de iute de la o vreme, de cînd mulţi concetăţeni planetari „tastează” înainte să le fie clar ce le trece prin minte sau dacă se înfiripă acolo ceva-ceva de comunicat.

Mijloacele n-au cum să înlocuiască mesajele, deci nu sînt motive de panică printre „producătorii de conţinut” (altă simpatică invenţie recentă, probă că forma-i formă şi materia care-o umple e altceva: în multe companii, în presă ori în legătură cu „site”-urile Internetului a început să se folosească sintagma „producători de conţinut” pentru a-i deosebi pe angajaţii creatori de mesaje de informaticienii responsabili de infrastructuri şi de ceilalţi slujbaşi de la promovare, contabilitate etc.!). Literatura şi – în genere – umanioarele sau „ştiinţele socio-umane” (cum li se spune mai recent) n-au a se teme: doar îşi „transferă” pe alte suporturi fondurile deja acumulate, arhivele şi bibliotecile, devenite astfel şi ele „virtuale”, în timp ce noile producte scriitoriceşti şi-ale disciplinelor reflecţiei sistematice sînt redactate pe ecranele pe care literele apar cînd apăsăm clapele corespunzătoare. (În paranteză fie spus: despre altceva a fost vorba în paradoxul lui Marshall McLuhan „mediul este mesajul”, şi anume despre importanţa „căii de transmisie”, analizabilă şi în sine, ca şi despre influenţele ei asupra sensibilităţii umane pe care o „masează”, de unde jocul de cuvinte din titlul faimoasei cărţi din 1967: The Medium is the Massage!)

De-aici încolo, dacă facem distincţie netă între formă şi conţinut, putem discuta şi despre „literatura din epoca Internetului”, despre „hipertexte” şi „cărţi virtuale”, despre romanele generate de „utilizatori” atunci cînd aleg o cale de continuare şi nu alta şi despre orice alte influenţe ale „masajului” de care au parte gîndirea şi sensibilitatea omenească sub influenţa unor noi şi noi instrumente de lucru, suporturi, infrastructuri, astăzi „informatice” şi „digitale”, de unde şi voga universitară a disciplinelor reunite sub umbrela departamentelor de „digital humanities”/ „umanioare digitale”: adică tot „umanioare”, dar în zilele noastre atît de computeristice. După cum se vede şi după cum confirmă şi acest mic text compus cum altfel decît prin apăsarea degetelor pe nişte clape care fac să apară pe un ecran litere, cuvinte, propoziţii şi fraze, gînduri şi argumentaţii, pe scurt... un oarecare „conţinut” de citit ulterior cu ochii cui va fi să fie...

1. Viteza vieţii noastre s-a schimbat considerabil, ea este în primul rând o vitează pe care o conferă reţelele de comunicare, modul de relaţionare s-a schimbat şi acest fapt ţine de o antropologie a sociabilităţii. Umberto Eco observa o nedorită democratizare a opiniei pe Facebook, acolo unde vocea unui specialist, a unei autorităţi într-un domeniu sau altul devine egală cu a oricărui diletant. În epoca digitală se întrupează o formă avansată a democraţiei acolo unde fiecare om al cetăţii are acces în agora construită din membrii reţelei din care face parte, putând fi ascultat, citit de oricine, luat în seamă. Această dizolvare a ierarhiilor este neliniştitoare şi ca orice lucru nou are o parte bună şi o parte rea. Partea rea a fost evidenţiată numaidecât, şi anume ameninţarea cu desfiinţarea unei ierarhii a valorilor, a unei confuzii totale în mijlocul degringoladei generale. Partea bună este că voci interesante, sensibilităţi particulare, felurite modalităţi de a gândi se fac cunoscute.

Literatura ca orice altă artă primeşte influenţa epocii, dar în acelaşi timp îşi şi conservă o parte din ceea ce o defineşte. Informaţia despre un autor sau altul circulă mai repede, numai că internetul nu este şi spaţiul în care domneşte spiritul critic, de care nici nu mai este nevoie, locul criticilor fiind luat de influenceri. Mai este ceva, Facebook-ul este locul like-ului, al aprobării şi dezaprobării la unison, comunitatea apreciază pauşal toate realizările unui membru al reţelei, dezaprobă pauşal ceva ce este indicat ca meprizabil. Facebook-ul este un loc de afişaj. Internetul este un labirint în care e bine să ştii ce cauţi, dacă nu vrei să te rătăceşti. Nu cred că internetul a influenţat în mod fundamental felul de a face literatură, ci felul în care literatura circulă ca informaţie. Citind poezie sau roman contemporan nu am sentimentul că citesc o literatură influenţată de internet, o poezie pe care web-ul a marcat-o în vreun fel, pentru că natura umană nu s-a schimbat fundamental în ciuda ameninţărilor cu postumanitatea, cu sfârşitul istoriei, cu epoca postadevăr. Literatura va fi mereu despre oameni, cât timp ei există, oricât de sofisticate tehnologic, societăţile pe care le vor construi vor exista şi problemele lor rudimentare, dragostea, prietenia, invidia, egoismul, delirul de grandoare, modestia etc., posibilităţile de grandoare sau de meschinărie cu care suntem înzestraţi. Literatura le va trata indiferent de suportul pe care se va afla litera, dansând în faţa ochilor noştri, incorporată în scenariul virtual în care am intrat sau încă un semn pe o pagină de carte, fie ea şi digitală.

2. De ce ar trebui să concureze literatura cu acest triplu W, www? Încă odată, reţeaua este în primul rând o modalitate de a face să circule informaţia şi nu o artă. Literatura a început o bătălie cu imaginea, cu apariţia cinematografiei, unde avem un alt mod de a spune povestea asociind-o direct imaginilor. O poveste spusă cu imagini e mai puternică decât o poveste scrisă şi poate chiar decât o poveste spusă de un bun povestitor. Însă cele două arte se completează chiar şi atunci când par să concureze. WWW nu este însă o artă! Literatura, ca orice altă artă, ca aproape orice intră în această imensă reţea, circulă prin www în multiple feluri care nu-i alterează substanţa. Faptul că citesc literatură pe net nu transformă textul literar în altceva. Uneori am acces la cărţi vechi la care altfel aş fi ajuns mult mai greu, pentru că ele au fost digitalizate. Nu văd de ce lectorul sau scriitorul ar trebui să fie un izolat, de ce nu pot exista în reţea numeroase Castalii dacă cineva consideră că e rodnic să le înfiinţeze şi că are cu cine. Nu cred că modul de a gândi, concepe şi recepta un text literar s-a schimbat în mod fundamental. Cei care citesc vor fi întotdeauna aparte faţă de cei care nu o fac, care nu iubesc cartea, fie ea digitală sau nu. Iar www nu este graniţa care desparte cele două „naţiuni”.

3. Ca orice domeniu nou, el oferă o perspectivă nouă asupra literaturii, de la studiul cantitativ, teoria polisistemelor la formele hibride ale manifestării textuale. Cred că ea poate fi utilă, ca orice cercetare avansată vine cu nişte propuneri, nişte ipoteze care vor fi testate în timp, iar ceea ce este substanţial ştiinţific va rămâne. Ar fi absurd să dorim să rămânem la o singură teorie, la un singur mod de lectură, la o singură perspectivă. Complexitatea literaturii permite această nouă aventură de cunoaştere.

În 2021 consider că asistăm şi suntem asistaţi la înaintarea într-o perioadă profund critică şi de re-inventare a ceea ce pare a fi uman. Odată cu valurile noi de tehnologizare omul îşi rescrie la nivel de procesare, atenţie, abilităţi, motivări atât softul sapienţial (cultura) cât şi (într-un viitor apropiat) hardul fiziologic. Literatura/ Poezia nu sunt exceptate de la această transformare. Noile tipuri de recondiţionări şi recalibrări tehnice produc sensibilitate nouă. Iar în textura acestor noi sensibilităţi (generaţionale) se ajunge să se scrie/ publice/ comunice diferit de cum o făceam în cadrele antice sau moderne. Tardo-modernitatea este o boltă a trecerii spre post sau trans-uman. Să ne gândim doar la instantaneitatea comunicării adusă de complexul telefon/ internet etc., care a afectat atât genul epistolar (îngropându-l), cât şi oralitatea lingvistică. De asemenea, puterea de procesare şi meta-analiză a noilor proiecte de Inteligenţă Artificială are potenţialul de a bulversa şi oferi noi piste transversale de a concepe, interpreta şi înţelege literatura. Creativitatea a fost dintotdeauna un pic virtuală, dar virtualizarea creativităţii deschide noi posibilităţi de expresie şi noi medii de în-scriere. Sigur, adaptarea presupune noi re-alfabetizări în mânuirea şi dispunerea (heideggerian vorbind) obiectelor tehnice. Omul ca un păstor, dirijor al Gestell-ului, tehnic îşi va reforma amprenta digitală după necesităţile aduse de noile situaţii. Evoluţia exponenţială a tehnologicului aduce cu sine noi dileme şi stringenţe ecologice şi etice.

Astăzi, cea mai teribilă mi se pare uşurinţa cu care omul poate fi demobilizat, manipulat, hăituit de avalanşa informaţiilor care pretind că îi vin în ajutor. Niciodată n-a fost viitura non-ştirilor mai eliberată de datoria de a-şi dovedi valabilitatea/ autenticitatea. Titlurile clocotesc de furie şi iresponsabilă încântare, dau jos măşti (pardon!) care nu există şi scot la iveală lucruri care nu s-au ascuns. În ce ne priveşte, am cam aţipit în confortul ştirilor negative, căci, sub efectul nocebo, suntem scutiţi de orice acţiune de împotrivire.

Nu satanizez nicidecum internetul. Era internetică nu a picat din cer, nu ne-a fost impusă de vreo altă specie, una răuvoitoare nouă şi pusă pe subminări, ci e creaţie a oamenilor răspunzând unor exigenţe ale lor; e, aşadar, naturală. Efectele secundare cu care va fi de luptat nu-i vor dovedi malignitatea, ci îi vor proclama perfectibilitatea, cum s-a întâmplat mereu în istoria oamenilor.

Există o literatură cibernetică, adică produsă/ generată de computer, cu funcţii şi performanţe narative specifice. Digital literature sau e-write identifică un set de combinări paradigmatice şi sintagmatice şi le utilizează pentru a genera texte interactive, hypertexte. Ingenioase. Te poţi juca în voie cu ele; deocamdată, doar pentru a putea conchide că maşina, oricât de sofisticată, e departe de performanţele unui scriitor de talent.

Dar există şi o literatură care se scrie şi circulă pe internet. O literatură pentru care internetul e doar un alt suport. Dacă e vorba de acces la literatură via internet, atunci fenomenul e în creştere şi nu mi se pare aproape deloc ceva rău. Pentru cartea tradiţională, da, concurenţa Internetului e serioasă, în ambele sensuri: gravă, din anumite puncte de vedere, şi de temut, din altele. S-ar putea să vină – totuşi, nu prea curând – vremea dispariţiei variantei pe hârtie a publicaţiilor. Vestea e proastă pentru editorii tradiţionali, nu şi pentru cititori. Internetul nu e mai plin de maculatură decât librăriile tradiţionale, dar Timpul îşi ia în seamă înlăturarea tuturor rebuturilor. Pe de altă parte, comentariile cititorilor-bloggeri sunt adesea excepţionale îndreptare valorice în hăţişul scrisului contemporan.

Apariţia cititorului de cărţi/ reviste pe internet nu ameninţă statutul lecturii ca mijloc primordial de cunoaştere. Vorba lui Ulici, „Cititorii nu dispar, cititorii se mută”. Sigur, e mai greu de atins confortul cuibăririi în fotoliul preferat, cu tabieturi şi dichisuri adânc înrădăcinate, dar au apărut deja programe care imită, pe monitor, răsfoitul paginii şi satisfac nevoia de atingere a filei (variantă dublu digitală de lectură!).

Criticul care sunt nu are decât de câştigat. Mi se pare extraordinar că, de îndată ce am încheiat lectura unei cărţi (nu de puţine ori în pdf!), pot afla în câteva minute de navigare ce au spus alţii despre carte, cum o vede autorul însuşi, ce s-a mai întâmplat în jurul ei. Intervenţia mea poate fi atunci mai informată şi chiar vag polemică, căci textul meu critic se naşte mai uşor, vorba lui Camil Petrescu, „în opoziţie cu ceva, întărâtat[ă] să opun propria mea viziune unei viziuni insuficiente” (cum altfel?!).

E adevărat şi că, în era internetică, pământul s-a împânzit de centre autonome şi rebele, mai puţin dispuse să se extazieze în faţa celor vechi. În „satul mondial” de azi sferele de influenţă şi punctele de reper sunt extrem de fluctuante. Într-un viitor deocamdată ipotetic, ne paşte fluiditatea existenţială. Sub magie virtuală, omul se amăgeşte cu ubicuitatea mijlocită de internet, deloc conştient că dispare locuirea şi, o dată cu ea, o seamă de trăsături omeneşti. Nu-mi doresc defel mutarea online a vieţii literare, a comunicării. Viaţa comunitară mizând pe apropiere, atingere, împărtăşire îşi poate afla în internet o dimensiune complementară. Nicidecum un substitut.

Altminteri, că Marele Ochi internetic ne urmăreşte fiecare pas e deja o realitate greu de contracarat; o fatalitate – am fost mereu spionaţi şi supravegheaţi. Dacă Big Data înseamnă creşterea enormă a accesului la informaţii şi a utilizării automate a acestora pentru a identifica tendinţe şi corelaţii generale, nu-mi pare o problemă. Iar dacă acestea sunt/ pot fi utilizate şi pentru a afecta direct persoanele, mă tem că nu am soluţii.

Proliferarea exorbitantă a textelor digitale îi lasă pe mânuitorii condeiului clasic aproape fără niciun fel de reper stabil, dându-le impresia că sunt abandonaţi unei lumi într-adevăr virtuale, unde nimic nu mai este cert, darămite să mai ofere vreo cale spre căutarea absolutului (scris, în toată modestia, cu minuscula de rigoare). Într-o lume virtuală a nimănui şi a tuturor, care permite manifestarea necenzurată, rizomatică a unor variate forme şi structuri literare, s-a dus vremea îndelungatului proces de creaţie şi al editării laborioase a unei cări. Prioritate au acum viteza, efemeritatea, eterogenitatea etc. Produsul literar (produs finit într-o infinitate de produse mai mult sau mai puţin reuşite) a devenit un martor mult mai discret al gândirii, al creaţiei sau al dorinţei de comunicare. El nu mai păstrează, cum se făcea odinioară, manuscrisul – probă evidentă a variantelor pline de ezitări, de reveniri şi de reformulări –, nemailăsând să transpară nimic din efortul depus în atelierul de creaţie.

Dacă la începutul secolului al XX-lea ar fi existat calculatoare, Titu Maiorescu (în eventualitatea în care şi-ar fi cumpărat unul, neconsiderându-l o simplă formă fără fond) nu ar fi avut ce ladă cu manuscrise eminesciene să mai doneze Academiei Române şi ar fi văduvit istoria noastră literară de un important tezaur cultural. În zilele noastre, totul lasă impresia că ne raportăm la o perfecţiune, iluzorie, a textului scris, ca şi cum el ar fi fost scris de la bun început aşa cum a fost gândit – dintr-un singur şi infailibil jet, fără vreo revenire asupra lui. Se pare că însăşi irevocabilitatea vieţii este străină de arta interactivă pentru cei obişnuiţi să creadă că orice greşeală este remedială şi neobservabilă.

Se ştie că în domeniul teoriei literare şi al textualităţii electronice au fost distinse trei concepte fundamentale în privinţa formelor şi a structurilor literare ale comunicării mediate de calculator: imersiunea, interactivitatea şi avatarizarea. Desigur că tustrele ne întreţin mirajul de a fi conectaţi la lume. Imersiunea nu este o noţiune străină literaţilor, deoarece însăşi literatura se constituie în promisiunea unei imersiuni, adică a unei detaşări de spaţiul fizic şi de datele concrete ale realităţii pentru a se plonja într-o lume fictivă. Ceea ce înseamnă că ficţionalul reprezintă o cale de acces către virtual, către o dublare a realităţii cu o lume creată prin text. Dar, dacă scriitorii realizează această accedere cu minimum de mijloace, doar prin forţa de seducţie a stilului, internetul se foloseşte de un întreg arsenal persuasiv, pus la dispoziţie prin intermediul tehnicilor avansate şi chiar al mijloacelor publicitare. Strategiile de seducţie a cititorului, pentru a produce imersiunea în ficţional-virtual, sunt împrumutate din domeniul literaturii, iar ceea ce aduce nou comunicarea mediată de calculator sunt interactivitatea şi avatarizarea.

Formele narative lineare de tip tradiţional sunt adaptate la lumea virtuală prin intermediul posibilităţilor oferite de hypertext, dar şi prin folosirea tiparelor de navigare specifice internetului. Ceea ce rezultă sunt forme nelineare, discontinue, fragmentare, cu organizare labirintică şi chiar rizomatică (tipice postmodernismului). Această modificare de paradigmă a comunicării literare dă naştere unor noi modalităţi de expresie, cu avantaje şi deficienţe specifice. Romanul digital epistolar, jurnalul virtual, structura narativă a jocurilor pe calculator sau tiparele conversaţional-teatrale ale forumurilor şi chat-urilor reprezintă exemple grăitoare în acest sens. În privinţa actului creator în sine, noul spaţiu de comunicare deschis de peste două decenii prin intermediul calculatorului şi al internetului nu este nici mai bun, nici mai rău decât acelea care i-au precedat. Cert este că, faţă de odinioară, se câştigă foarte mult timp, însă depinde la ce este folosit în viaţa noastră fragmentată, episodică şi deschisă. Totul depinde de „mâna care scrie”, de amprenta degetelor care mai pot fi murdărite de cerneală la masa de lucru pe care ar trebui să se afle numai foaia albă.

1. Nu sunt în măsură să estimez dacă Internetul, civilizaţia digitală, în general, au influenţat scrierea literaturii. Studiile cu privire la efectele mediului virtual asupra psihicului şi intelectului uman sunt contradictorii, atunci când nu sunt de-a dreptul manipulate în vederea susţinerii unei ipoteze prestabilite (fie catastrofice, în cazul conspiraţioniştilor, fie roz-optimiste, în cazul adepţilor digitalizării totale a vieţii umane).

Însă e sigur că naşterea şi dezvoltarea fără precedent a lumii virtuale au diminuat masiv interesul pentru şi chiar nevoia de literatură. Întrucât citim în virtutea unei nevoi organice de ficţiune – exprimată fiziologic prin faptul că visăm –, apariţia unui alt mijloc, extrem de cuprinzător, de satisfacere a acestei nevoi a generat o diminuare vizibilă, măsurabilă statistic în cifrele pieţei de carte, a cererii de literatură. Mai concret spus, de beletristică, de ficţiune literară. Mişcarea compensatorie, de „mutare” a literaturii înseşi în spaţiul virtual, nu a reuşit să compenseze această scădere dramatică a nevoii de ficţiune literară: după cum arată aceleaşi statistici, cititorii de literatură pe suport tipărit sunt, peste tot în lume, aceiaşi cu cei de literatură pe suport digital. (Iar prin aceasta, civilizaţia digitală a mai dat o lovitură umanioarelor, diminuându-le mijloacele de subzistenţă şi împingându-le la compromisurile de care este vorba în întrebarea a treia...)

2. Literatura nu are cum să concureze cu digitalul, întrucât sunt obiecte plasate pe paliere diferite. Ficţiunea literară, înainte de toate, îşi are (noi, românii, o ştim de la Maiorescu încoace) autonomia ei în raport cu societatea şi se adresează unui palier înalt, pur gratuit, al activităţii umane: palierul estetic. Digitalul este o unealtă care, oricâte valenţe i s-ar găsi, rămâne relegată în sfera utilului, acolo unde dă rezultate excepţionale şi contribuie la progresul umanităţii într-o măsură greu de estimat.

Aţi ghicit, nu sunt optimist în legătură cu viitorul literaturii. Ea nu va dispărea, dar va deveni îndeletnicirea de duminică a unor marginali. Dar oare nu s-a întâmplat la fel cu teologia (disciplina centrală a domeniului umanist, timp de secole) ori cu filosofia (elementul central al culturii, pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea)?

3. După cum o arată denumirile lor, toate disciplinele şi metodele pe care le enumeraţi provin din spaţiul american. Ceea ce nu trebuie să ne mire: cum lumea digitală a apărut şi s-a dezvoltat mai întâi în SUA, tot acolo s-au văzut cel mai devreme şi efectele digitalizării societăţii. Ca produse ale spiritului american, conceptele enumerate sunt nu numai rebarbative pentru cultura europeană (mult mai veche şi cu alt etos decât cea americană). Ele sunt expresia unui anume pragmatism, specific Americii, şi a unui etos al „rezolvării (cu orice preţ) a problemelor”, nu a unei reflecţii serioase cu privire la subiectul în discuţie. Pentru savanţii americani, dezvoltarea lumii digitale este un imperativ indiscutabil: o dată, deoarece în America progresul este sacrosanct (iar ideea unei limitări etice a acestuia devine, automat, o blasfemie), iar în al doilea rând, deoarece pe ei nu îi interesează salvarea literaturii, ci doar acomodarea ei cu viitoarea societate digitală. Diferenţa între poziţia savanţilor americani şi tradiţia culturală europeană este atât de mare, încât eu, personal, prefer să nici nu-mi pun problema existenţei unor Digital Humanities. Nu contest, Doamne fereşte!, existenţa unui asemenea domeniu. Doar că, în opinia mea, el nu are nici o legătură cu literatura. Faptul că au apărut şi la noi promotori ai acestor tendinţe ţine de dezgustătoarea noastră propensiune către formele fără fond, ca şi de abilitatea unora de a-şi camufla interesele strict materiale – „burse”, „fonduri de cercetare” – în concepte la modă.