de Radu Cange
LITANIE Domnului dr. Vasile FĂGARAŞ
Şi Creatorul m-a chemat la El şi mi-a spus: Ce vrei, poete, ce mai doreşti de la mine?
I-am răspuns, ca şi cum m-aş fi trezit dint-o lungă, pedepsitoare aţipire:
Doamne, dacă mi-ai dat viaţă, te rog, totuşi, mulţumeşte-le părinţilor mei că mi-au dat viaţă. Tu poţi să faci acest lucru.
Dorinţele mele sunt infinite, dar, vreo câteva dintre ele mi-ar fi de folosinţă. Nu-ţi cer sărăcie, că mi-ai dat suficientă şi eu întotdeauna am fost mulţumit. La dragoste ai fost zgârcit, dar trebuie să recunosc, nici eu nu am alergat după ea. Mi-a ajuns aceea a părinţilor mei. De ură mi-a fost frică, deşi, constrâns de împrejurări, am folosit-o, uneori, ca pe o femeie de serviciu.
În prietenie nu mai cred, prea s-au confundat prietenii cu duşmanii, iar din acest impas e prea târziu să mă scapi.
Pruncul pe care l-am dorit, încă de pe când eram tânăr, mă urăşte de moarte, încât chiar că aici aş vrea să mă luminezi. Să vină, Doamne, cândva sfârşitul lumii anunţat de ura copiilor pentru părinţi?
De minciună mi-a fost frică şi, totodată, destul de străină, încât nu ne-am împăcat niciodată. Trădarea femeii e la ordinea zilei, aşa că nu o mai discutăm. Între hăţişul picioarelor ei s-au încurcat geniile şi vitejii.
Dar, Doamne, încă puţină libertate mai poţi să ne dai, deşi, dedesubtul ei, stăruie nevinovăţia a o mie de suflete încrezătoare. Rupe-mi de acolo şi mie o fărâmă şi fă în aşa fel încât, atunci când muşc cu sfială din ea, să nu mă podidească plânsul.
Tu, cu tine
Şi gândurile tale ca nişte unghii smulse din memorie;
Puritatea sângelui care năvăleşte;
Poemul pornit ce nu te lasă să dormi ca o femeie nimfomană întâlnită pe o stradă dintr-un cartier mărginaş;
Şi gândurile tale ca nişte unghii smulse din memorie
Niciodată
Niciodată n-am fost mai aproape de moarte ca de tine încât, mă întreb, mai am timp să născocesc poezia, mai am timp să privesc prin gaura cheii vreun contur?
Elegia se desprinde de mine ca un funigel, în copilărie.
Niciodată n-am fost mai aproape
Finiş
La căpătâiul meu, nu mai trebuie decât să aprind o lumânare ce de-abia mai pâlpâie, să pot ucide iubirea.
Nu-mi mai trebuie decât o picătură de apă în care să mă pot îneca.
Pacienţă
Să ne gândim la moarte: eu şi fratele meu, acel alter; el, ocrotitorul, duşmanul şi fratele meu, lumina şi întunericul meu.
Să ne gândim la moarte
şi, numărând zilele, să începem să le trăim.
Câte ne-au mai rămas.
Stare
Şi eu sunt la fel de singur, ca frunza pe apă scuturată de copac.
Umbra copacului zace în mine.
Vers
De abia mai pot înainta prin desişul Singurătăţii;
.
Condiţie
Din propriul trup, mă pândeşte moartea, anesteziată de iluzii.
Moartea o fecioară ea îşi aşteaptă dezvirginarea în a-mi elibera sufletul de trup.
|