Pagini de jurnal (13)

27 iulie 2010. Un foarte cunoscut critic literar ne-a dat, la Tv. cultural, o veste senzaţională, echivalînd cu un miracol. Ne putem delecta, zicea d-sa, cu lectura traducerii din Odiseea făcută de E. Lovinescu acum 150 de ani. De unde rezultă că mentorul Sburătorului a efectuat traducerea operei homerice cu trei decenii înainte de-a se naşte…
*
„Poezia nu este sens, ci stare, nu înţelegere, ci existenţă” (Cesare Pavese).
*
O aprigă dispută s-a iscat în Franţa, după apariţia unui volum gros, reprezentînd o biografie a lui Sigmund Freud, elaborată de filosoful Michel Onfray. Acesta consideră că psihanaliza ar fi expirată asemenea alchimiei, că mai potrivit ar fi s-o taxăm drept o religie decît o ştiinţă şi că întemeietorul ei nu era decît un şarlatan depravat, ahtiat de bani. Se află în colimator atît metoda cît şi persoana umană a lui Freud. Psihanaliza n-ar fi vindecat realmente pe nimeni, citîndu-se un exemplu celebru din dosarul lui Freud: „Anna O. era o femeie de 21 de ani care suferea de isterie, paralizie şi halucinaţii. O mare parte a teoriei lui Freud se baza pe vindecarea prin hipnoză, în timpul căreia pacienta vorbea despre bolile ei”. În realitate, continuă Onfray, „Anna O. (pe numele adevărat Bertha Pappenheim) nu a fost niciodată vindecată, suferind repetate recidive”, spre a trage următoarea concluzie: „Freud a pretins toată viaţa, fără ruşine, că tratamentul Annei O. a fost un succes”. Argumentele pro şi contra se întretaie cu vivacitate. Admiratorii lui Freud îl acuză pe Onfray că amalgamează opera şi omul, că oferă o „filosofie-spectacol”. Psihanalistul de şcoală lacaniană, Charles Melman, ripostează la obiect („În cele din urmă, Onfray vrea să spună că Freud a fost un om ca toţi ceilalţi, cu viciile, defectele şi calităţile sale. Ce i se reproşează, de fapt? Că nu a fost un zeu?”) şi pe un plan mai general: „Nimic nu mai rămîne onorabil pentru lumea intelectuală; în politică nu există nici un reprezentant care să nu fi fost aspru ironizat, în religie avem exemplul acuzaţiilor aduse Papei, ce a mai rămas de distrus?”. În orice caz, un rechizitoriu împotriva psihanalizei era de aşteptat. Aerul de magie profană, de „scamatorie”, de „efect placebo” al disciplinei n-ar putea fi evitat cu uşurinţă, situîndu-l, într-un fel, pe Freud în linia unor personaje din secolul XVIII precum Cagliostro, Mesmer, Marchizul de Sade, ca şi mai îndepărtaţilor în timp alchimişti, precum Paracelsus. O viziune poetizantă în contul unor mecanisme psiho-somatice, care extrapola descoperirile practicii medicale (posibile) într-un imaginar semeţ-cuprinzător, revărsat asupra întregii existenţe socio-culturale. Refulată fiind, spiritualitatea a preschimbat confesionalul în faimoasa „canapea” terapeutică. Însuşi Freud recunoştea, în 1900: „de fapt, nu sunt deloc un om de ştiinţă… Nu sunt decît un conchistador prin fire, un aventurier”. Situîndu-l sub tirul unor energice acuzaţii, Michel Onfray nu face decît să scoată în evidenţă acest conflict latent al personalităţii întemeietorului psihanalizei dintre obiectivitatea ştiinţifică şi contextul personal care i-a dat doctrinei în cauză o turnură fantastă. Un fabulos oniric străbate paginile psihanalizei ce s-a străduit, între altele, a ordona dezordinea irezolvabilă a viselor. Atît de aparent modernul Freud e mai curînd o figură anacronică, de alură medievală.
*
Psihanaliza: o halima sexuală.
*
Un sfat înţelept: decît să nu faci foarte bine un lucru, e mai bine să nu-l faci deloc. Dar oare îl putem pune în practică? Să fim serioşi!
*
„Orice mare poet, avînd o imaginaţie vie, e timid, adică se teme de oameni pentru întreruperile şi tulburările pe care ei le pot aduce încîntătoarelor lui reverii” (Stendhal).
*
Am tot mai des momente în care înclin să socotesc creaţia literară drept un soi de demonie în sens creştin. Scriind, nu iubeşti, nu devii bun, ci crispat de egolatria scrisului, cu speranţa deşartă că acesta, precum un substitut al mîntuirii, te va salva…
*
Simt nu o dată nevoia unei lecturi în afara obligaţiilor de critic. Mi-e dor de o inocenţă, de o „copilărie” a cititului. Deoarece conştiinţa unei „discipline”, a unei finalităţi a lecturii în afara actului său ca atare mi se pare la fel de stînjenitoare precum un regim de internat ori de cazarmă. E ca şi cum ar trebui să mănînci la ore fixe un meniu fix, să adormi şi să te trezeşti conform unui program. Nu e o bucurie. Lectura e însă, în primul rînd, un domeniu al relaxării, al acelei despărţiri delicate de tine însuţi ce-ţi îngăduie a te căuta mai profitabil, spre a te regăsi în textele ce consună cu o intimitate a eului tău. Năzuieşti să-ţi recompui identitatea pe care ai pus-o discret în paranteză, cu ajutorul Celuilalt  ce ţi  se  livrează sub figura sa scriptică. E un joc de-a v-aţi ascunselea între subiectivităţi. Pentru practicarea lui e nevoie însă de o „lectură pură”, analoagă „poeziei pure”. Criticul care citeşte cu intenţii profesionale o carte, stă la pîndă. Adoptă o strategie a ambuscadelor şi a represaliilor, chiar atunci cînd îi „place”, cînd „admiră” scrierea în cauză, pentru a nu sucomba în encomiul nediferenţiat, în exclamaţie sau în tăcere contemplativă. Lectura sa e „tendenţioasă”. Caută ceva care să reducă inefabilul, să stimuleze un discurs speculativ, să-i nutrească propriul limbaj. Nu o dată, „noduri în papură”. Noduli opaci în aparenţele transparenţei. Spre a nu mai vorbi de textele ce nu-l încîntă, pe care le parcurge cu o dispoziţie cinegetică. Prada pe care o obţine în final constituie un trofeu polemic care nu mai are nimic a face cu jubilaţia lecturii în sine. Putem spune că se aşază la antipodul său, ca o victorie a unui text împotriva altuia, ca o subordonare a lecturii de către scriitura critică, a factorului pasiv de către cel activ, în lupta pentru supremaţie de la care par să nu excepteze nici sferele ideale ale umanului.
*
„Celui ce scrie, scrisul puţin îi strică tot atît de mult ca medicului lipsa de practică” (Cehov).
*
Am mai scris despre aceasta. Moartea nu e atît momentul final ca atare, agonic, scufundat în propriul său necunoscut, ci suma nenumăratelor trăiri în care simţi pierderea, limita, plecarea. E un sfîrşit „deschis”, cu largi orizonturi. Aproape calm în melancolia sa. Avantajul său e faptul că îţi poţi percepe fiinţa la cota normalităţii, că nu eşti (încă) alterat de suferinţe ce te pot desfigura, disipa, anula. Te confrunţi cu stihia sfîrşitului, fiind tu însuţi, cu dignitatea de-a te recunoaşte, de-a te observa, de-a te oglindi. Nenumăratele nuanţe, modulaţii, bucle ale aceluiaşi motiv grav te fac să te percepi pe unda unei armonii elegiace, într-un soi de avînt imponderabil. Eşti încă doldora de viaţă şi totuşi îţi iei rămas bun de la părelnicul infinit intim al fiinţei. Te desprinzi de viaţă mai ales prin clipele ei „bune”, nu prin cele rele. Ultimele sunt coji uscate, netrebnice pe care le azvîrli la coşul de gunoi al sufletului. Cele dintîi însă îţi rămîn datoare. Ele se proiectează pe un ecran luminiscent al unei aşteptări în sine, al unei speranţe fără obiect, tensiune pură ce le multiplică la nesfîrşit, fără alt ţel decît ea însăşi. Această propagare a celulelor duratei nu aduce altă satisfacţie decît a echivalenţei lor cu sine. O plinătate, o omogenitate emoţională care umple moartea, o colonizează.
*
„După 50 de ani de izolare într-un mediu incolor şi aseptic, deodată preluăm modele occidentale. Şi acum, ca şi altădată, cred, preluarea se face total, adică nu există selecţie. Ideea de selecţie vine de la acei critici care consideră că este ameninţată fiinţa neamului, cum se spune, de această preluare masivă. (…) Pentru mine, lucrul cel mai groaznic este telefonul celular care e absolut o plagă, în sensul că, la o masă oficială, la foarte mare nivel, am numărat o dată că o treime dintre comeseni vorbeau simultan, în prezenţa celorlalţi, ca şi cum ceilalţi nu contau. Această preluare are ceva naiv, poate puţin inocent, poate chiar puţin copilăresc, dar dovedeşte şi această viziune mai adîncă: trebuie să fim complet ca ceilalţi, exact ca ei. Dar modelul acesta occidental este considerat ca un model omogen. Ceea ce noi ştim foarte bine că în Occident nu este aşa, adică celularul acolo este purtat de anumite categorii sociale care au nevoie de el. Maşinile scumpe sunt, ca să zic aşa, sincrone cu veniturile. Eu văd aici maşini de o valoare în bani uriaşă, pe care eu, în Olanda, n-aş putea să le cumpăr. Aparţin aceste maşini unor oameni atît de bogaţi? Probabil, dar ideea este că toţi vor aceleaşi maşini. Probabil că neînţelegerea vine, acum ca şi altădată, din ideea că Occidentul este un tot omogen şi că acest tot omogen este văzut la nivelul unui top al societăţii occidentale. Necunoaşterea în adîncime a societăţii occidentale creează aici impresia că acolo toată lumea este formată din miliardari care trăiesc în vile precum în filmul Dallas. (…) Deci noi imităm ceea ce vedem în filme. Sunt tot felul de seriale tîmpite care prezintă imagini de astea oarecum paradiziace şi noi vrem să fim ca aceia, adică să fim ca acei milionari” (Sorin Alexandrescu).
*
Duc o viaţă închisă, anostă. Între cele două domicilii de care am parte, acum, la „sfîrşit de partidă”, fireşte că e preferabil Amarului Tîrg, cel plin de ifose, de sclifoseli ale unui provincialism jos, Tg. Cărbuneşti, zonă semirurală, cu pomi, povîrnişuri, zări largi. Prin ferestrele mele din Amarul Tîrg nu se vede nici un petic de cer. Însă în ambele locuri aceeaşi decuplare de lume. Să mă întorc la Amarul Tîrg. Există aici, e drept, o suferinţă pe care timpul o patinează cît de cît, îi acordă o părere de fineţe, însă predomină violenţa morală care riscă a te umili, a te îndoi sub povara unui neîntîmplat, a unui netrăit. O apăsare a golului mărunt, a insignifianţei. Te confrunţi cu starea lîncedă a existenţei, aidoma unei mlaştini ce degajă miasme fetide, de care nu ai cum să te îndepărtezi. Apar, nici vorbă, evenimente salutare. O vizită la un magazin, o raită prin piaţa de legume, întîlnirea cu poştaşul (chiar şi acesta „şi-a tras” o maşină nouă). N-ai scăpare. Se cuvine să te subordonezi ritualului zilnic, a cărui cea mai agreabilă parte o reprezintă fără doar şi poate plimbările cu cîinii, „reuşite” atunci cînd nu dai nas în nas cu vreun inoportun. Cu excepţia unei singure persoane, n-ai cu cine sta de vorbă. Căci a sta de vorbă înseamnă a găsi o fantă sufletească, a recepta şi a transmite o comunicare ce sparge cît de puţin crusta groasă a convenienţelor, pe care, de altminteri, se află încrustate micile interese, linguşiri, vicleşuguri şi, evident, ornamentele bîrfei. E adevărat că, de la o vreme, inşi care înainte se făceau a nu mă recunoaşte îşi pun, cînd mă întîlnesc, masca unei amabilităţi onctuoase. Socotesc pesemne că ar avea astfel ceva de cîştigat. Mai bine mai tîrziu decît niciodată, nu-i aşa? Izolarea de acest tip sever poate avea unul din următoarele două efecte: fie impersonalizarea, topirea individului distinct în masa amorfă, cleioasă a ambianţei, fie o reacţie de apărare a fiinţei care încearcă a se fortifica prin lectură, scris, tăcere. Dar în această ipotetică strategie a defensivei e nevoie de un efort aparte, precum la practicarea unui sport extrem, acrobaţie, cascadorie, paraşutism spectacular… Nu glumesc.
*
„Efectele unei opere nu sunt niciodată o consecinţă simplă a condiţiilor zămislirii ei. Se poate, dimpotrivă, spune că o operă are ca tainic ţel să propună închipuiri, o zămislire a ei înseşi pe cît se poate de puţin adevărată” (Valéry).
*
Din vorbele amicului A. E.: „Suferinţa o înveţi mai întîi dintr-un abecedar al suferinţei, apoi dintr-un manual, apoi, dacă te încumeţi, din cărţile de filosofie. Dar, culmea, îmbătrînind, intervine pîrdalnica de uitare şi eşti nevoit să te întorci la abecedar”.
*
Vis: se făcea că asistam, într-un viitor îndepărtat, la o ultimă performanţă a tehnicii. Un soi de aparat fotografic era în stare să capteze succesiv, conform unui reglaj, imaginile din diverse vîrste ale chipurilor din faţa ta. Te puteai astfel „fotografia” cînd erai tînăr, chiar copil. La fel, dacă erai tînăr, îţi putea surprinde îmbătrînirea.
*
Oare noi avem nevoie de Destin sau Destinul are nevoie de noi? Destinul vampiric, ce trăieşte pe seama noastră.